Stay in School, Don’t do Drugs!

(!!! Această carte a fost citită și recenziată în luna august a anului 2017, deci cu mult-mult timp în urmă, iar unele lucruri s-ar putea să se fi schimbat între timp!!!)

A venit și momentul când eu, ca un adult responsabil, mă uit la generațiile mai tinere și mă întreb ce naiba se întâmplă aici. Nu zic că m-am născut acu’ o sută de ani, dar „pe vremea mea”, copiii erau mai realiști, mai deconectați de tot ce ține de lumea virtuală. Acum, pe unde te uiți, pe unde te învârți, îi vezi cu telefonul în față, de parcă dacă îl lasă din mână pentru mai mult de zece minute vor uita cum să respire.

Dar nu despre tehnologie vreau să vorbesc. Vreau să aduc în discuție tema drogurilor. Și, cum acest blog este unul care face recenzii la cărți, voi vorbi despre ultima carte pe care am citit-o și care tratează tema drogurilor.

Titlu: Confessions of an English Opium Eater

Autor: Thmas de Quincey

Editură: Harper Collins

Număr pagini: 112

Nu cred că este cineva care, atunci când aude de opiu, să nu se gândească la maci, la un cort dint-o provincie chineză, la pipe lungi și de o culoare ciudată, la toate legendele care portretizează autorii ca fiind avizi consumatori de opiu pentru a-și găsi inspirația. Într-un fel au dreptate. Opiul provine din semințele unei specii de flori de mac, este folosit în întreaga lume, este fumat în pipe și majoritatea autorilor îl folosesc în scopuri recreaționale. Totuși, acest ultim lucru nu se aplică și în cazul lui de Quincey.

Cartea nu este un roman ficțional. Așadar, prezintă o parte a istorei personale a autorului, perioada dintre anii 1804 și 1821, timp în care acesta a trăit mai mult izolat de societate. Povestea începe prin a menționa câteva dintre motivele din spatele scrierii acestei confesiuni, pe care le dezvoltă mai apoi, începând istoria din copilărie, când tatăl său a murit. Este într-adevăr o poveste dickensiană demnă de a stoarce câteva lacrimi de la cititori. Desigur, autorul nu intenționează să facă acest lucru, dar modul în care prezintă evenimentele din copilărie și tinerețe ilustrează exact dramatismul romanului victorian.

Cele două părți, The Pleasures of Opium și The Pains of Opium, redau cât mai realist posibil efectele pe care opiul le are asupra corpului, atât cele fizice, cât și cele psihice. Autorul oferă motivele pentru care devine un consumator înrăit, printre care depresie, o stare fizică precară, dar și dorința de a îl întrece pe Coleridge, cu care se afla în rivalitate artistică și existențială. Ideea de bază care reiese din aceste două capitole e că, oricât de bine te-ai simți cât timp folosești droguri, efectele pe care le are asupra corpului – după ce încetezi să le mai iei – sunt mai rele decât cele pe care le aveai înainte. Astfel, Thomas de Quincey povestește cum, timp de patru ani, de fiecare dată când încerca să se lase de opiu, trecea prin cele mai groaznice chinuri, care păreau că nu se mai termină. Halucinații, dureri de stomac, febră, toate acestea erau mai grave decât pentru cineva care renunță la vin. Reintră într-un cerc vicios, pentru că de fiecare dată când revin aceste dureri, el ia opiu pentru a uita de ele. Astfel, deși reduce picăturile de laudanum de la câteva mii de picături pe zi la câteva sute pe zi, el nu renunță la opiu.

De ce recomand cartea? Pentru că este printre cele mai bune cărți care descriu efectele pe care consumul de droguri îl are asupra corpului și a minții. Nu este o operă fictivă, deci trăirile sunt adevărate, sau cel puțin mai adevărate, deoarece autorul nu are la dispoziție decât propria persoană, pe care nu trebuie să o schimbe, sau să o modifice pentru a se plia pe cerințele creării unei noi lumi, unde el trebuie să își ia un alter-ego. Așadar, faptul că e apropiată de adevăr, de necesitatea dezvoltării unui regim de supraviețuire care se regăsește și în cititor, face această carte să fie un produs narativ excepțional, deși uneori unele idei pot fi greu de înțeles.

Reclame

Y that Ending, Though?

Am terminat, într-un final, să citesc și această bandă desenată, recomandată de o profesoară de la facultate. A fost o călătorie…ugh. Da, cred că „ugh” descrie cel mai bine relația mea cu banda desenată a lui Brian K. Vaughan.

Titlu: Y the Last Man

Autor: Brian K. Vaughan în colaborare cu Pia Guerra

An apariție: 2002

Editură: Vertigo

Număr volume: 10

Pentru început, ar trebui să vă lămuresc ce e cu această bandă desenată. Y the Last Man a fost concepută ca un fel de sci-fi / distopie apocaliptică, unde din cauza unui virus, toată populația purtătoare de cromozom Y a fost eradicată. Evident, ca în orice distopie, trebuie să rămână și un erou, iar acesta este Yorick Brown, un fel de ratat social, care nu avea un loc de muncă, se ocupa de trucuri magice de dispariție, dar avea o iubită antropolog cu care voia să se însoare.

Ei bine, Yorick se trezește ultimul supraviețuitor uman bărbat și pornește (ca orice bărbat) în căutarea iubitei lui (plecată în Australia). Intră în tot felul de belele, care mai de care mai fantasmagorice și mai politice, fiind ajutat, printre altele, de două femei competente (un doctor, Allison Mann, și un războinic, 355), dar și de maimuța sa, Ampersand, în călătoria lui prin toată lumea. Căci nu i-a fost de ajuns doar să ajungă în Australia. Când a ajuns la destinație, a aflat că iubita lui „tocmai ce plecase”, așa că au fost nevoiți să colinde Pământul în direcție inversă, tocmai până în Franța. Lucruri se întâmplă, bătălii sunt duse, au loc niște răsturnări de situație extrem de fucked up (scuzați-mi franceza), iar Yorik nu are parte de sfârșitul fericit la care se așteptau cititorii. Chiar am avut o problemă cu acest final, care reîntregea compania de călători la care am ajuns să țin undeva prin Volumul 8, doar ca să se folosească de această falsă siguranță că totul va fi bine și să ne dea peste nas în cel mai crud mod.

UGH!

Volumele au avut potențial. Tratează o temă pe care nu am mai întâlnit-o prea des, are personaje verosimile, de care te îndrăgostești, are mesaje filosofice, politice și sociale cât să îți ajungă o viață întreagă și are acțiune acolo unde trebuie să fie acțiune.

Cu toate acestea, au fost multe goluri pe care nu le-a umplut nimeni. Sau, dacă au încercat să o facă, tot ce au reușit a fost să încurce și mai mult lucrurile, sau, mai rău, să ofere o explicație neverosimilă și ilogică. În plus, au scăpat fix de personajul care conta cel mai mult. Mica mea inimă era să explodeze, scena crimei fiind preluată de creier, care între timp s-a transformat într-o placă stricată, repetând la infinit: What the fuck!

UGH!

În concluzie, Y the Last Man este o bandă desenată pe care vă îndemn să o citiți, dar să nu citiți prea mult în ea, deoarece a fost sub-dezvoltată…în unele locuri. Păcat.

O minunată lume veche

Acum ceva timp am intrat în contact cu un serial care mi-a schimbat viața, într-un fel. A fost ceva nou, care mă făcea să aștept cu nerăbdare venirea săptămânii următoare, pentru a vedea episodul apărut. Era interesant, plin de aventură, de acțiune, de elemente mitice și magice. Cu toate acestea, nu era un serial de modă veche, unul care prezenta o societate arhaică, medievală. Totul se petrecea în zilele noastre, într-un timp cu care eram familiarizată și pe care îl înțelegeam. Acest fapt m-a ajutat să înțeleg tema serialului, precum și oamenii din spatele scenariului.

Serialul despre care vorbesc e American Gods.

Următoarea recenzie nu are legătură cu Zei Americani, dar are legătură cu autorul cărții, de care m-am îndrăgostit iremedaibil. Și, ca orice fan care se respectă, am început să îmi extind orizonturile și să citesc cam tot ce a scris. Evident, sunt abia la început (încă aștept un pachet de la Okian cu patru cărți scrise de el), dar mă pregătesc pentru o călătorie înceată, dar sigură, spre un bagaj plin de cărți scrise de Neil Gaiman.

Următoarea recenzie este despre o călătorie inițiatică, una plină de magie, de trădare, de noi prietenii. O călătorie care, la fel ca personajul principal, începe într-un mod ciudat, nefiresc, dar care își găsește logica prin faptul că eroul ei își găsește adevăratul loc în această nouă lume.

Titlu: Neverwhere

Autor: Neil Gaiman

Editură: Headline

Număr pagini: 372

BeFunky Collage

Chiar de la început, de pe copertă, cititorul este întâmpinat de un mesaj de laudă către autor, scris de William Gibson (cunoscut pentru trilogia Sprawl), inventatorul literaturii cyber-punk și un genial creator de noi lumi: „A writer of rare perception and endless imagination.”

Aceste cuvinte îl descriu perfect pe Neil Gaiman, care reușește și în această carte să dea viață unei lumi noi aflate în lumea veche, a oamenilor normali. O lume cu care ne putem obișnui, dacă am fi expuși ei, chiar dacă trebuie să plătim un preț pentru a ajunge acolo – sau mai bine zis, dincolo.

Richard Mayhew este un om ca oricare altul, fără nimic special, puțin plictisitor, aerian, uituc, împrăștiat. Într-un singur cuvânt: normal. Viața lui e cât se poate de ordinară, fiind logodit cu o femeie care îl controlează, fiind blocat într-o slujbă plictisitoare, având foarte puțini prieteni și o ciudățenie impusă de alții. Într-o zi, Richard o salvează pe Door, iar viața lui se schimbă radical.

Aici intervine magia lui Gaiman. Noua lume care a tot fost amintită. Richard o urmărește pe Door în Londra de Jos (London Below) pentru a găsi răspunsuri și pentru a-și recăpăta vechea lui viață. London Below nu urmărește aceleași reguli precum London Above, societatea fiind alcătuită din magicieni, vânători, criminali, îngeri, șobolani, bestii și câte și mai câte. În London Below, lucrurile nu se cumpără, se schimbă, trocul fiind modul de supraviețuire apreciat de majoritatea. Richard și companionii lui devin parte dintr-o schemă întortochiată, veche, oarecum inutilă. Door este ținta unor asasinate, dar nu ea este cea care moare, trădători sunt găsiți în mijlocul prietenilor, iar Richard descoperă că e mai puternic și mai curajos decât credea la început. El își găsește un loc în această ciudată lume nouă și se comportă exact cum te-ai aștepta de la un om „normal” să se comporte în situații anormale.

Cel mai mult mi-a plăcut la acest roman faptul că Richard, deși eroul poveștii, nu arată precum un erou. Toate actele sale de vitejie se întâmplă din greșeală, lăsându-le pe Door (mânuitoare a magiei) și pe Hunter (cel mai bun bodyguard din London Below) să adune toți laurii, tocmai pentru că ele sunt pregătite pentru luptă, iar el este doar un simplu pământean care abia dacă făcea puțin sport. Reacțiile lui sunt stupide, dar normale în același timp, Neil Gaiman reușind să contureze imperfecțiunile ființelor umane. Da, cu toții ne-am dori să ne trezim într-o zi într-o lume de basm, sau peste care am dat prin intermediul cărților, dar reacția noastră nu ar fi să ne întrebăm „Ce mama naibii se întâmplă aici?” și „Cum pot să mă întorc acum acasă?”, precum și să ne îndoim de tot ceea ce vedem și facem?

În plus, există această minunată comoară:

“Hold fast,” he called. „Tell me your names, and your stations.”
„I am the Lady Door,” said Door. „I am Portico’s daughter, of the House of the Arch.”
„I am Hunter. I am her bodyguard.”
„Richard Mayhew,” said Richard. „Wet.”

Mult zgomot pentru nimic…din nou!

Open cassette player -> Insert tape -> Press Play


Înainte să trec la recenzia propriu-zisă, trebuie să lămuresc un lucru. Eu, în calitate de cititor, dar și ca persoană, sunt multe lucruri. Sunt încăpățânată, sunt pretențioasă, sufăr de OCD și sunt atee. Din cauza ultimului lucru – sau, mai bine zis, datorită lui – pot citi cam orice ține de religie, sau care are o temă, sau un personaj religios, fără să mă transform într-o persoană critică și moralizatoare, ci să privesc totul cu detașare. Sau poate e din cauză că, pentru mine, cărțile sfinte sunt doar cărți , ceva fictv care îmbină sfaturile cu poveștile, la fel cum o fac basmele, fabulele, sau mitologia. Cred că nu ar trebui să uităm că Mein Kampf a lui Hitler e la fel de bine-vândută ca și Biblia, dar nimeni nu ia lecții din cartea aia.

Dar să nu dezbatem prea mult tema aceasta, pentru că nu e locul și nici timpul potrivit. Deși cartea care urmează a fi „recenziată” este povestită din perspectiva unor evrei, deci nu strică să fiți cât mai deschiși la minte.

Să purcedem, așadar.

 

Titlu: Numele meu este Shylock

Autor: Howard Jacobson

Titlu Original: Shylock Is My Name

Editură: Humanitas

Număr pagini: 265

Acum ceva timp vorbeam de o nouă colecție apărută la editura Humanitas, Proiectul Hogarth Shakespeare, apărut sub tutela Raftului Denisei. Prima carte citită a fost Scorpia, un roman comic, ușor de citit și de înțeles.

Lucrurile se schimbă în Numele meu este Shylock, care se vrea a fi o repovestire a Neguțătorului din Veneția. Dacă nu ar fi fost limbajul extrem de plictisitor, poate aș fi fost mai îngăduitoare. Dar, din această cauză, am cam pierdut contactul cu acțiunea și nu am fost complet atentă la desfășurarea evenimenelor. Deși a fost lăudată ca fiind „comică” și savuroasă, pentru mine nu a fost așa. De ce? Pentru că personajele au fost de-a dreptul enervante. Erau triste și se complăceau în tristețea lor, erau deranjate de statutul pe care îl aveau în societate, dar erau încăpățânate și nu voiau să schimbe nimic, dând vina pe tradiție și pe istorie. În plus, cele două personaje principale, Shylock și Strulovich, embleme ale evreilor de peste tot (sau așa voiau ei să creadă), făceau totul plecând de la premisa că sunt EI – evreii – și RESTUL – neevreii – fapt care poate fi considerat extrem de rasist. Iar cartea parcă făcea totul să pară „extrem de rasist”, hiperbolizând întregul conflict din Neguțătorul din Veneția.  Iar această schismă prezentată în roman devine și mai evidentă prin descrierea stereotipică a personajelor, a modului lor de a gândi, aflat pe planuri opuse unul față de altul.

Totul pornește de la o problemă atât familială, cât și morală. Sau, mai precis, de la cât de departe pot merge unii oameni pentru a-și ține familia aproape. La fel ca în Neguțătorul din Veneția, cele două familii își pierd copiii în fața străinilor, iar din această cauză cer o recompensă în carne. Desigur, lucruile sunt modernizate, sau cât se poate de modernizate, așa că doar circumcizia rămâne factorul decisiv, apartenența indubitabilă la o credință și la o cultură cu care, de altfel, nu ai avea nimic în comun. Din nou, evrei vs neevrei pare a fi punctul de plecare de la toată tărășenia. E o farsă prost construită, cu niște personaje de-a dreptul deprimante, sau enervante, fără coloană vertebrală. All in all, it was a waste of time.

Desigur, nu vă sfătuiesc să nu citiți cartea. Ba, din contră, făceți-o, iar apoi veniți să mă contraziceți. Chiar duc lipsă.

Lectură plăcută!