When Ghosts Answer, Don’t Panic, They Probably Want to Make You Kidnap a Kid

blaze_1_fullsize

Titlul original: Blaze

Autor: Stephen King (deși e scrisă sub pseudonimul Richard Bachman)

An apariție: 2007

Număr de pagini: irelevant (cine stă să numere paginile când e absorbit de lectură?)

Conform prototipurilor de recenzie la care mă uit pe diverse bloguri când vreau să aflu mai multe despre o carte, ar trebui ca primul lucru care trebuie să se afle aici e recenzia de pe spatele cărții (știți voi, coperta 4). Dar nu o voi face. În primul rând, cine vrea să o facă poate să se uite pe net (i.e. în altă parte), sau să meargă într-o librărie și să o citească acolo. Și în al doilea rând, aceasta e recenzia mea, nu a celor care se conformează regulilor blogoristice.

Așa că…

Bun, ce trebuie să știți despre această carte e că adevăratul autor (v. „Autor”) se cam jena să publice romanul, mult timp lăsându-l să adune praf într-un sertar dintr-o bibliotecă. Spunea că nu poate concepe că mintea lui tânără a putut scrie o asemenea porcărie. În timp, și-a dat seama că volumul are potențial și cu mici modificări l-a adus la starea de astăzi. Și îi mulțumesc.

Ceea ce pare la început un thriller noir cu tente supranaturale se transformă într-o poveste cam tristă despre singurătate și despre supraviețuirea siguraticilor. Blaze, aka Clayton Blaisdell, Jr., e o namilă umană cu retard mintal provocat de „accidentarea” pe scări (adică tatăl său era beat și l-a aruncat de trei ori de pe scări) și care amintește din unele puncte de vedere de Lennie din Șoareci și oameni, de John Steinbeck, doar că nu rupe gâtul ființelor drăguțe și pufoase. Acesta, de fapt, e chiar genial sub masca prostiei care i se imputează cu orice ocazie, fiind astfel în stare să fugă de poliție destul de mult timp. El, împreună cu fostul său prieten (ajung imediat și la asta) plănuiau de multă vreme o răpire care să le asigure traiul mai mult decât decent pe o insulă călduroasă. Și chiar reușește, parțial, să îndeplinească planul.  Nu am să „spoileresc” prea mult acțiunea (chiar ieri am stricat plăcerea unora, dezvăluind finalul ultimei cărți apărute din seria A Song of Ice and Fire, de George R. R. Martin), dar vreau să vă spun că nu e ceea ce v-ați imagina venind din partea unui autor ca Stephen King, probabil și din cauză că a folosit un pseudonim.

Și câteva cuvinte despre personaje…

Blaze e unealta perfectă. Personajul principal dezvăluie multe lucruri despre sine și despre trecutul său, făcându-ne să simțim milă și înțelegere față de el (cam ca profesoara de religie atunci când își joacă bine cărțile). De asemenea, el nu funcționează decât cu ajutorul lui George (încă puțin și ajung și la el), care este o prelungire a sa în momentul povestirii. E rațiunea sa care îl îndeamnă să fie mai bun în ceea ce face. Blaze e un uriaș pe care, dacă îl observi de la distanță, realizezi că e un copil pierdut în vârtejul societății.

George (v-am spus că mai am puțin) e prietenul lui Blaze, conștiința sa, fantoma care îl bântuie. În una din incursiunile în trecutul lui Blaze aflăm cum aceștia s-au cunoscut, împrietenit și au ajuns să răpească un copil (pardon, să plănuiască să îl răpească), totul umbrit de necesitatea lui Blaze de a nu fi singur. George e tipul de personaj care spune tot ce are pe suflet, nepăsându-i dacă te jignește. Totodată, el era singurul care avea grijă de Blaze, atât cât a trăit, dar și de pe lumea cealaltă și nu se jena să îl facă în toate felurile, știind că nu va păți nimic.

Alte personaje: polițiștii, Joey, Johnny etc. (citiți și vă dumiriți voi ce personaje mai există și care e rolul lor)

Anunțuri

„Mov? Ce culoare e aia?!”

Din capitolul perle scoase de moldoveni şi de „uăi, dispri şi vorbieşti acolo?”.

Nu m-am putut abţine să nu comentez (acum, că la momentul respectiv nu mă gândeam decât la cât de aeriană e tipa) când am aflat că nu toţi ştiu ce culoare e mov. Adică, bine bine, înţeleg când confuzi negru (care e culoare, mai nou) cu bleomarinul şi zici de roz că e culoare (e nuanţă toată ziua), dar când ai tupeul să recunoşti că nu ştii ce-i şi cu movul ăsta, deja e personal.

Şi apoi, de undeva de prin sală (pentru că eu eram la o şedinţă, în faţa a patruzeci de oameni şi vice-preşedinta mă pune să aleg o culoare preferată pe care să o ţip în sală), cineva zice foarte calm…”e violet”. Să-mi trag palme!!!

Totuşi, nu cred că eram singura pe punctul de a face o criză de apoplexie, căci am mai văzut câteva feţe rătăcite care nu ştiau dacă VP-a era sarcastică, sau chiar nu ştia despre existenţa acestei culori. Şi mă mir pe ce planetă violet=mov?

mov

violet

E atât de greu, oameni buni?

Cărţi de sulfet şi…fără suflet

De-a lungul relaţiei îndelungate pe care am avut-o cu romanele, nu s-a găsit ocazie în care să nu mă îndrăgostesc iremediabil de un autor, de un personaj(fie el uman, sau nu…dar nu vă gândiţi la ciudăţenii), sau chiar de un fragment care pentru alţii nu avea nicio noimă. Şi chiar aceste poveşti de dragoste abstracte mi-au stricat sufletul, m-au transformat în persoana cinică şi sarcastică de astăzi. Pentru că scopul lor suprem era să îmi corupă amiezile paşnice, frustrându-mi mintea. Aşa că m-am hotărât să le las să vorbească de la sine, poate unii dintre voi aţi venit deja în contact cu ele.

1)  Go Ask Alice, by Anonymous

Jurnalul unei fete de 15 ani care devine dependentă de droguri, sex şi alcool. Nimic mai potrivit ca o lectură „uşoară” în care este caracterizată obsesia adolescentelor de a fi slabe, populare, dar rebele în acelaşi timp. Puştoaica(nu are nume, nu vă panicaţi) începe să abuzeze de LSD şi de somnifere pentru a scăpa de anxietatea provocată de ideea că îşi dezamăgeşte părinţii(ironic, nu?) şi deviază de pe traseul obişnuit al fetelor de familie bună(tatăl ei era profesor). De asemenea, cartea tratează şi tema „anturajului” nepotrivit care convinge tinerii naivi să devină cool prin consum de substanţe toxice, prostituţia, lipsa unui cămin, teama de medii noi etc.

M-a lăsat cu un gust amar sfârşitul cărţii, evident. După multe frustrări aruncate monitorului laptopului, am ajuns la concluzia că încă nu ştiu să mă detaşez de personajele pentru care simt milă, dacă nu chiar furie oarbă pentru că iau toate deciziile stupide care duc la finalitatea lor…

2) Cimitirul animalelor, de Stephen King

Simt o afinitate puternică pentru această carte, în special pentru faptul că şi eu am un mic cimitir al animalelor în „fundul” curţii, dar şi pentru că a fost cartea care m-a făcut dependentă de genul horror. Ştiu, King e un geniu, e regele romanelor horror, dar mai presus de toate e singurul care îmi poate face părul de pe mâini să se ridice. De asemenea, e cartea care mi-a declanşat crizele de paranoia în serile care au urmat.

Toţi ştiu (sau ar trebui să ştie) subiectul cărţii. O familie se mută într-un orăşel, află de existenţa unui cimitir indian despre care se zice că are puterea să învie animalele îngropate acolo, tatăl se foloseşte de această superstiţie să strice echilibrul naturii, totul se termină prost, toată lumea moare. Peeerfeeect!!! Dar nu mai e la fel când descoperi că la un moment dat şi tu ţi-ai dorit să ai puterea de a readuce la viaţă pe cineva drag. Ei bine, cartea aceasta m-a lecuit de orice iluzie cu privire la moartea paşnică şi viaţa de după moarte. „Vii cu vinul, morții cu morții lor.”

3) Povestirile din Canterbury, de Geoffrey Chaucer

Primul semestru din primul an de facultate a fost plin de sânge, morţi, eroi şi…Chaucer. O colecţie de poveşti spuse de pelerinii plini de haz, de pioşenie, de ipocrizie şi altele. Mi-a hrănit timp de multe nopţi setea de umor inteligent (da, ştiu, nu am putut să citesc „Suge-o, Ramona”, ca un copil normal?), iar la sfârşit voiam mai mult. E o carte care, aşa cum se intâmplă după un maraton de Minţi criminale, te transformă într-o persoană enrvantă care răspunde ironic, dar cu umor, persoanelor care te agasează. În pofida vechimii ei, limbajul e accesibil (vă recomand traducerea lui Dan Duţescu), iar întâmplările, având puţin din sarcasmul şi parodia deprinsă de mulţi mai ales din comediile lui Caragiale, sunt actuale şi legate de realitatea cotidiană, deşi acum se muşamalizează aproape toate întâmplările comice care au legătură cu diverşi indivizi „publici” (şi care sunt televizate, deși nu merită atenţia, la cât de stupide sunt).

4) Crimă şi pedeapsă, de Feodor Dostoievski

Deşi încă în curs de lecturare (mai am puţin şi trec de jumătate), romanul acesta m-a învăţat cum să las deoparte procesele de conştiinţă şi să îmi trăiesc viaţa ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. M-am limitat la infracţiuni minore (minţit, copiat la teste, furat ultima prăjitură de pe platou), dar într-un fel îmi este teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă, undeva în viitor, voi reuşi să elimin sentimentul că îmi pasă de soarta unui anumit lucru. Deja sunt impasibilă şi mimez perfect empatia pentru ca oamenii să nu mă perceapă ca pe micul Sheldon Cooper în care mă transform, dar pe viitor nu îmi va mai păsa nici de acest lucru.

În afară de faptul că îl ador pe Razumihin şi personalitatea lui dubioasă, aflată în pragul nebuniei psihotice (nu aduce puţin cu Sherlock?), reuşesc în acelaşi timp să ţin pasul cu gândurile haotice şi delirante ale unui student şi cu iprocrizia şi prostia personajelor secundare, deşi uneori vreau să le sugrum să termin mai repede cu ele.

E o carte fără suflet, fiindcă nu mă lasă să termin celelalte cărţi începute…glumesc, e vina profei care mi-a pus cartea pe lista de lecturi obligatorii pentru examen.

5) A Song of Ice and Fire Saga, by Georige R. R. Martin

Am doar câteva cuvinte de spus despre aceste volume, iar cititorii/fanii mă vor înţelege: Curse you, George Martin, for killing all those beautiful characters, but also thank you for killing that particular annoying and pathetic excuse of a king.

Cam atât deocamdată, mă voi mai gândi la alte cărţi care mă fac să pierd nopţile, dar până atunci le voi irosi învăţând pentru examene.

 

Let There Be Light…

Şi s-a născut…o idee bună vine mereu de la cei mai buni oameni…numai că, în cazul acesta, a venit de la o singură persoană.

Ăăă…hello all! Blog, dar nu prea, cu „randăm staf”. De la lucruri inteligente, până la prostii spuse când eşti beat şi prietenii te înregistrează. Şi cred că atât deocamdată. Much early, such bad ideas.

Haidi pa!