I Often Sing to My Monsters Too

Titlu: Last Night I Sang to the Monster

Autor: Benjamin Alire Saenz

Oare cum arată monștrii noștri, cei pe care îi trimitem la culcare odată cu venirea zorilor și pe care îi întâmpinăm cu brațele deschise când se lasă întunericul? Câți dintre noi suntem destul de puternici să privim aceste făpturi odioase, numite SINE, în față și să le cântăm până adorm?

Dacă întrebările de mai sus par confuze, atunci nu veți înțelege această carte. Mie mi-au trebuit câteva zile până m-am reobișnuit cu tăcerea din lumea în care trăiesc. Și alte câteva zile până mi-am făcut curaj să vorbesc lumii despre această carte. Într-un fel e extrem de personală și îmi era teamă că dacă spun întregii lumi că există, aș spune și că sufletul meu există. Dar am hotărât că cel mai bine e să nu ascund suferința.

Romanul este undeva la limita dintre ficțiune și realitate. Ficțiune pentru că propune o realitate prea dură, realitate pentru că realitatea ei este prezentă precum aerul în lumea noastră. Ficțiune pentru că personajele sunt prea triste, realitate pentru că personajele sunt exact adolescenți, tineri, bătrâni, oameni din societatea noastră care strigă după ajutor, deși nimeni nu îi aude. Ficțiune pentru că suferința este prea detaliată, realitate pentru că suferința îți ia pământul de sub picioare atunci când crezi că ți-ai revenit. Ca să te detașezi și să vezi clar linia dintre cele două trebuie să îți păstrezi rațiunea intactă, lucru pe care eu nu am putut să îl îndeplinesc. La ce bun? Îmi acceptasem soarta încă de la primele pagini. Chiar de atunci îmi spuneam că voi suferi, voi nega orice conexiune cu viața mea, îmi voi pierde luciditatea gândurilor în cuvintele fără de farmec. E un roman pe care nu mai vrei să îl reciteși decât dacă vrei să îți amintești lacrimile curse involuntar în autobuz, la facultate și în orice alt loc unde te afli; pentru că nu e un roman pe care să îl citești în intimitatea camerei, e o ficțiune pe care o citeși înconjurat de viu, de certitudinea că oamenii din jur sunt la fel de anoști ca în fiecare zi. E o oază de liniște în marea de imbecilitate și de neglijență.

Subiectul său e simplu. Un băiat se trezește într-un ospiciu, singurele lucruri care îl țin în viață fiind teama de a-și aminti, dar și colegii de cameră. Zack nu vrea să se trateze, frica de a spune ce gândește și cea de a retrăi suferința suportată când era acasă rănindu-l din ce în ce mai des, deși nu își dă seama de asta. El trăiește doar pentru a-și ascunde monstrul tocmai în adâncul inimii. Neagă toate amintirile plăcute, toate dățile când cineva l-a numit „frumos”. Viața lui e împrăștiată în bucăți de hârtie aruncate pe podea.

În ajutorul său vin colegii de cameră și psihologul său. Ei sunt singurii care îl „văd”. Zack se teme ca cineva să îl vadă, de fapt se ferește ca cineva să îi spună acest lucru. E singur și trist și plin de amărăciune. Limbajul său denotă o anumită sensibilitate pe care doar oamenii care au trecut prin multe o pot avea. El este bătrân și tânăr, este singur și înconjurat de oameni, este blocat în trecut și pregătit să înfrunte prezentul.

Zack se deposedează de singurele amintiri care ar putea să îi înlăture monstrul. El nu caută pacea și nici empatia celorlalți, ci singurătatea, speranța că cineva îi va înțelege această nevoie prin care crește, prin care depășește momentele grele. E ca oricare alt om atunci când simte că i-a ajuns.

Finalul are multe sentimente amestecate, care te fac să plângi. E o furtună de sentimente care te lovesc necontenit la fiecare al doilea rând. Poate că pentru cei obișnuiți să citească povești de dragoste de duzină nu e prea mult, însă rămâne impresionant pentru cei care văd realitatea din spatele cuvintelor.

Ce pot spune la final e că autorul a reușit să îmbine fantasticul imaginar pe care mulți ne dorim să îl lăsăm liber și realitatea grotescă pe care încercăm să o ascundem, chiar dacă de cele mai multe ori acest lucru se dovedește a fi fără succes.

I have this storm inside me. It’s trying to kill me. I wonder sometimes if that’s such a bad thing.
I know about storms.
I’m tired.
I just want to sleep forever.
Maybe I should tell the storm to go ahead and kill me.

And they were all really smart. I know people think that druggies are really nothing but a bunch of losers. But the truth is that the smartest kids, they’re the ones doing the drugs. We’re thinkers and we don’t like rules and we have imagination. All right, so we’re also all fucked up. But hey, you think sober people aren’t all fucked up? The world is being run by sober people—and it doesn’t look like it’s working out all that well. Just take me and tear me up.

Lectură plăcută, guys!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s