În căutarea tristeții pierdute

Înainte să încep articolul, aș vrea să precizez că orice carte e magnifică în felul ei, indiferent de editura la care a fost publicată. La câte edituri sunt în România în momentul actual, nu ar fi ceva ieșit din comun ca unuia să îi placă mai mult o editură decât alta, dar e normal, mai ales că ele au un target anume și o piață pe care trebuie să o acopere. Deci dacă vă întâlniți cu cineva care citește cărți de la Litera, dar nu îi plac cele de la Rao, pe când vouă vă plac tocmai invers, ar trebui să acceptați această diferență și poate puteți afla lucruri noi despre o categorie de cărți pe care nu le-ați considerat până acum demne de a fi vândute. Sau poate nu. E alegerea fiecăruia.

Evident că și eu am preferințe în ceea ce privește editurile și cărțile pe care le traduc sau le tipăresc direct în limba română, dar nu am fost niciodată pusă în situația de a urî o editură doar pentru că există. Nu, acest lucru mi se întâmplă doar în ceea ce privește oamenii cu care intru în contact. Dar în rest încerc să accept fiecare lucru în parte, iar dacă nu îmi place deloc, sau nu îi văd rostul, prefer să îl las în pace și să îmi văd de ale mele.

De asemenea, scuzați calitatea pozei. Camera mea e dispărută în acțiune, așa că am folosit telefonul, care nu e chiar de ultima generație. A ieșit ca mai jos. În plus, nu voia să o micșoreze ca să încapă la imagine reprezentativă, așa că am mutat-o aici…nu știu de ce mă bate tehnologia astăzi, dar acum și aragazul are o criză, sora mea doarme, sunt singură și am nevoie de ajutor. *starts crying in the distance*


14054872_1150612424997959_335463522_n

Titlu: neverland

Autor: Radu Găvan

Editură: Herg Benet

Număr pagini: 174

O carte care începe trist nu ar trebui să se termine trist. Ar trebui să păstreze aceeași nesiguranță care îl ajută pe cititor să aibă momente de dubii, să spere că totul se va termina bine, dar să îl lovească tare când se apropie de finalul cărții și să îi arate că nu el face regulile, ci autorul. Iar autorii joacă un joc crud cu inimile cititorilor, făcându-i să înțeleagă, la final, că nu fericirea e cea care conteză, iar lumea nu e un loc bun doar pentru că e o lume ficțională, unde multe lucruri se pot întâmpla. Autorul e un dumnezeu care se joacă cu viețile personajelor și ale cititorilor deopotrivă.

Radu Găvan e un asemenea autor. Între două puncte pline de tristețe și dezolare, o flacără mică anunță prezența speranței, de care fiecare cititor se agață. Dar e un fals, un kitch care face ca totul să doară și mai mult. De ce? Pentru că așa a fost construită.

Povestea din neverland nu e fixă într-un univers ficțional, ci își întinde rândurile în viața reală, a noastră. Anton, personajul principal, are o viață a lui, deși limitată, are prieteni, cunoștințe, un loc de muncă, o dragoste. Are și foarte multă suferință, suferință care stă la baza acestui roman. E un mod de a ne reaminti că nu totul e frumos și nu ne așteaptă paradisul la finalul vieții. Ca oricare altă carte bună, are un flux al povestirii care îmbină mai multe destine. Pe de o parte este încercarea lui Anton de a-și păstra sănătatea mintală, iar de cealaltă parte a zidului e Ionuț și chinurile prin care trece pentru a-și redobândi libertatea. Cei doi sunt asemănători, singuri și cu puțini prieteni, capabili de a face chiar și cele mai oribile acte pentru a se apăra, dar și pentru a-i salva pe cei la care țin. Anton e bântuit de fantoma soției moarte, care îl acuză că odată cu ea a omorât-o și pe Letiția, fiica lor de cinci ani, Ionuț e bântuit de trecutul brutal, violent, care nu îl lasă să uite ce a făcut. Deși cei doi nu iau contact unul cu celălalt decât foarte puțin pe parcursul romanului, fiecare acțiune și gest pe care îl fac îi apropie inevitabil.

Cele două părți ale romanului, Neverland și Wonderland, descriu traseul pe care îl face personajul. În prima parte el este în căutarea tărâmului promis, al unui viitor mai bun atât pentru el, cât și pentru fiica sa. Face tot ce îi stă în putință pentru a scăpa de garsoniera mică și sufocantă, de parcul plin de gunoaie, de vecinii perverși. Anton își găsește o nouă sursă de venit, făcând pe „criticul” pentru fiul lui Luis, Theo. Dar acest lucru nu îi aduce fericirea, ci îl transformă într-un personaj demn de tot râsul. Sigur, motivația este încă acolo, dar se adâncește atât de mult în obsesia sa de a scăpa, încât nu își dă seama când viața sa se prăbușește. Cu câteva decizii proaste în arsenal, romanul continuă povestea în Wonderland, o mică portiță de scăpare. Dar, așa cum am zis mai sus, nimic nu are un final fericit, nici măcar această carte. Destinul și fuga lui Anton ia sfârșit, în urma lui rămânând Letiția, păzitoarea secretelor și făuritoarea unui nou viitor.

Nu aș putea spune care parte mi-a plăcut cel mai mult, pentru că sentimentul de tristețe m-a însoțit pe durata lecturii. Nu e o carte pe care să o poți citi într-o zi de vară, poate în drum spre mare, sau chiar când stai pe plajă, pentru că nu îți oferă dispoziția necesară de a privi în jur cu optimism. Mai mult, te face să te întrebi până unde te-ai duce ca să scapi de propriile lanțuri.

 

Petalele trandafirului freamătă sub apăsarea stropilor și, prin ceața a ceea ce am fost, văd o mână albă cum ține tulpina între degetele subțiri, aud murmurul unui te iubesc ce se risipește usor, simt o îmbrățișare slabă și, pentru o clipă, ea e aici și mă privește în ochi, apoi chipul de fum se pierde în nimicul din jur și sunt iar singur.

(Radu Găvan, neverland, p. 76-77)

Anunțuri

Dacă nu ești om de știință nu vei înțelege această carte

Glumesc, glumesc. Sau nu?

Ei bine, a venit o nouă săptămână, am avut timp să îmi ling rănile, să evit o catastrofă financiară, să termin seria Harry Potter (din nou) și să trec peste traumele deprimării provocate de caniculă. Ce altceva? A, da, mi-am amintit că Mașina timpului stă și plânge după locul ei în bibliotecă. Așa că am decis că a venit timpul să îi fac și ei o recenzie, oricât de mică și haotică ar fi, după care să o azvârl să o pun cu grijă pe raftul ei.

Titlu: Mașina timpului

Autor: H. G. Wells

Titlu original: The Time Machine

Editura: Nemira

Număr pagini: 112

Nuvela aceasta a fost pentru mult timp pe lista mea de lecturi, cam de anul trecut când am cumpărat volumul în care se află și ea. Nu știu de ce am întârziat atât de mult cu lecturarea ei, dar după ce i-am mutat de trei ori locul în bibliotecă și am șters-o de praf de două ori pe atât am decis că nu mai e cazul să amân. Și mi-a plăcut fiecare minut petrecut adâncită între foile sale.

Deși la început pare puțin prea științifică, iar unii cititori ar putea avea greutăți în a înțelege despre ce e vorba, pe parcurs lucrurile devin mai clare. De ce greutăți? Pentru că sunt introduse teorii ale timpului și ale spațiului, formule fizice și idei filosofice. Recunosc că primele capitole au necesitat o atenție sporită din partea mea, pentru că dacă treceam ca gâsca prin apă nu mai înțelegeam nimic din ce se întâmpla în continuare. Așa că am trecut cu chiu-cu-vai peste toate informațiile pe care nu m-am obosit să le învăț în liceu și am ajuns la strania concluzie că, așa cum se întâmplă în Doctor Who, și Mașina timpului se joacă cu niște noțiuni pe cât de abstracte pe atât de fascinante. Cele patru dimensiuni ale realității, implicațiile științifice pe care le au ele asupra realității, faptul că Nu există nicio deosebire între Timp și oricare dintre celelalte dimensiuni ale Spațiului, atât doar că de-a lungul Timpului se mișcă mereu conștiința noastră, toate acestea stau la baza universului creat de Wells în această operă.

Exploratorul Timpului, personajul care călătorește în timp (evident) adună la cină câțiva prieteni, printre care și distinsul nostru narator, cărora le povestește despre noua sa invenție, mașina timpului. Sceptici la început, cei cinci privesc totuși cum mica mașină dispare de sub privirile lor, însă tot nu sunt convinși că ceea ce a făcut Exploratorul e adevărat. Așa că el construiește o mașină de dimensiuni normale, în care să încapă o persoană, și îi invită din nou la cină peste o săptămână, la ora 19:00. Când vine timpul de a se reîntâlni, prietenii Exploratorului îl găsesc plin de praf, de julituri și hămesit, însă după ce se dichisește, el începe să le povestească pățaniile prin care a trecut. De aici urmează o întreagă aventură în anul 8…, care durează nu mai mult de opt zile. Exploratorul Timpului este adus de către mașină într-un viitor straniu, în care planeta este dominată de două rase: Eloii și Morlocii. Rase diferite ca de la cer la pământ, cele două se deosebesc prin tot între ele: în timp ce Eloii sunt frumoși, fini, calzi, veseli, Morlocii sunt niște creaturi albinoase, umede la atingere, violente și înfricoșătoare. De asemenea, Eloii aparțin pământului de deasupra, pe când Morlocii trăiesc în adâncuri. Eloii se tem de întuneric, iar Morlocii de lumină și tot așa. Este inutil să mai adaug de partea cui a fost Exploratorul în tot acest timp. Faptul că i-a fost luată mașina l-a făcut să colinde noul Pământ, iar în acest timp a învățat multe lucruri noi, dar pe care nu le voi aminti aici. După multe peripeții, el reușește să se întoarcă în timpul său, în epoca Victoriană, povestindu-le prietenilor lui ce a pățit. Din nou este întâmpinat de scepticism, iar Exploratorul pleacă într-o nouă călătorie pentru a aduce dovezi. Ce se întâmplă cu el aflați voi, dacă veți citi cartea, sau știți deja și v-aș ruga să nu dați spoilere pentru finalul ei.

Cam asta prezintă Mașina timpului și, deși uneori pare a fi scrisă într-un ritm alert, nu sunt ignorate anumite informații pe care le-am putea folosi în descifrarea evenimentelor. De asemenea, cartea e scrisă la persoana I, așa că e ușor să ne imaginăm ca Exploratorul Timpului vorbește cu noi, ne povestește nouă personal trăirile și întâmplările sale din viitor.

Pentru toate informațiile științifice, pentru toate teoriile prezentate și pentru toate descrierile fabuloase care încarcă fiecare rând din operă, nici nu e de mirare că e cosiderată un punct de plecare pentru literatura Science Fiction. Așa că dați-i o șansă și lăsați-vă purtați în timp și spațiu într-o mașină rudimentară, dar cu farmecul și puterea ei specifică.

Cum să îți fie foame când scrii un articol

E luni, lume. Și îmi e foame…și vreau ceva dulce să ronțăi, dar nu am nimic în dulapuri exceptând niște biscuiți fără gust, fără miros, și înghețată. Din această cauză m-am gândit că următorul Book Tag e perfect. Sau nu, mai ales că acum îmi e poftă de prăjituri.

Să începem!

The Pastry Book Tag

Source: această drăguță domnișoară

Croissant: Name a popular book or series that everyone (including you) loves.

Harry Potter, Harry Potter și din nou Harry Potter, de J. K. Rowling. Sincer, am întâlnit prea puține persoane care să spună că nu au citit această serie, sau că nu a fost pe gustul lor, dar cui îi pasă? Nu vorbești cu respectivele persoane și totul este rezolvat. Glumesc, desigur. Fiecare are dreptul la propria opinie și pot citi ce cărți vor fără să se supere că X-ulescu nu îi împărtășește gustul pentru un anume gen literar.

Macaron: Name a book that was hard to get through but worth it at the end.

Anul în care te-am întâlnit, de Cecelia Ahern. Toată ura personajului principal, precum și faptul că nu făcea mai nimic, ci doar povestea cum stă acasă și se ocupă cu diverse lucruri, m-a cam plictisit la început. Din această cauză am și început cartea de două ori până am reușit să o termin. Dar spre final a devenit chiar drăguță, mult mai alertă și personajele numai erau atât de insuportabile.

Vol-au-vent: Name a book that you thought would be amazing but fell flat.

Smulgătorul de inimi, de Boris Vian. După titlu și descrierea de pe spate, plus o recenzie citită pe un alt site, am crezut că această carte va fi mai spectaculoasă, mai intrigantă. Dar nu, nu a fost. Ba mai mult, m-a plictisit și am fost nevoită să renunț la ea și nu am terminat-o.

Pain au chocolat: Name a book that you thought would be one thing but turned out to be something else.

Când era sora mea în școala generală, a citit pentru prima dată Jane Eyre. Eu, fiind mai mică, nu mă entuziasmam la vederea cărților de dragoste (sau pe care eu le consideram a fi de dragoste), așa că multă vreme am refuzat să citesc romanul lui Charlotte Bronte tocmai pentru că în mentalitatea mea de copil imbecil, ea era de dragoste. Dar în timp mi-a venit mintea la cap, am descoperit că sunt mai multe în acea carte decât la prima vedere, iar acum sunt îndrăgostită iremediabil de ea.

Profiterole: Name a book or series that doesn’t get enough attention.

Povestirile lui Edgar Allan Poe. Oricare. În primul an de facultate, am vorbit la cursul de literatură de pericolele care pot apărea într-o pădure, iar de acolo am deviat la tema întunericului, a bolilor psihice (printre care și paranoia) și am ajuns, cu pași mici, la Edgar Allan Poe și la Hruba și pendulul, la Prăbușirea Casei Usher și celelalte. În timp ce profesoara povestea, m-am uitat prin clasă și am observat că exceptând-o pe profesoară, pe mine și pe încă un băiat, nimeni nu era atent, nimeni nu părea interesat de subiect. Și nici de autor. Și această experiență s-a repetat pe parcursul celor doi ani de facultate, nu numai la cursuri, ci și în viața de zi cu zi, când încercam să vorbesc cu prietenii mei despre aceste povestiri.

Croquembouche: Name a book or series that’s extremely complex.

Complexă nu în ceea ce privește acțiunea, ci personajele și structura, este seria Cântec de gheață și de foc, de George R. R. Martin. Dacă ați citit cărțile, sau măcar v-ați aruncat un ochi prin ele, ați observat că povestea sare de la un personaj la altul și narează din punctul lui de vedere, iar pentru unii acest lucru poate fi puțin haotic și de neînțeles. În plus, numărul mare de personaje, despre care nu știi dacă vor apărea în capitolul următor, sau în volumul următor e, din nou, greu de ținut minte.

Napoleon: Name a movie or TV show based off a book that you liked better than the book itself.

Nu îmi vine nimic în minte acum, nici nu cred că sunt filme/seriale pe care le-am îndrăgit mai mult decât cartea. Nu prea fac comparații, deoarece înțeleg că e o diferență între viziunea autorului și a scenaristului/directorului atunci când e un film, așa că le agreez în funcție de acțiune și impact pe care îl au asupra mea.

Empanada: Name a book that was bittersweet.

Dacă prin bittersweet se înțelege carte cu de toate, atunci P.S. Te iubesc, de Cecelia Ahern e nominalizată în această categorie. Am râs, am plâns, am țipat la personaje și la modul lor de a gândi, așa că nu aș putea spune dacă mi-a plăcut, sau nu.

Kolompeh: Name a book or series that takes place somewhere other than your home country.

Pffft, aș avea foarte multe cărți a căror acțiune nu se petrece în țara mea natală, așa că alegeți voi o carte scrisă de un autor strain și gândiți-vă la ea. Personal, aș allege orice carte a cărei acțiune are loc în Marea Britanie (Irlanda și Scoția sunt evident și ele pe listă), în timpul Erei Victoriene, sau între cele două Războaie Mondiale.

Pate a Choux: Name one food from a book or series that you would like to try.

Poate că nu e mâncare, ci e băutură, dar cu toate denumirile de prăjituri din acest book tag cine mai are nevoie de mancare? Dacă nu sunteți conștienți de obsesia mea cu Harry Potter, să vă fie rușine, pentru că aș vrea să mănânc tot ce era menționat acolo, iar în mod special aș vrea să încerc berezero, sau butterbeer, faimoasa băutură pe care o serveau ei.

Și asta a fost tot. Dacă vreți să faceți și voi acest Book Tag, sunteți liberi să îl luați, cu rugămintea de a lăsa un link în comentarii pe aici, să îmi bag și eu nasul prin articolul vostru.

bye

Poate ar fi cazul să mai și citesc…

Aloha, strange thing that just popped here by accident. ‘Sup?

Printre nenumăratele seriale și anime-uri pe care le văd, orele infinite de muzică ascultată la căști, uneori mai am nevoie și de o pauză. Mai ales dacă îmi obosește sufletul, atunci ce e mai perfect dacă nu o carte, cu care să piard liniștită după-amiezile.

Iar dacă ați veni în confortabila mea cameră ați vedea că pe raftul de cărți de citit sunt cam opt volume, gata să fie luate și răsfoite în profunzime. De fapt, mai bine nu veniți la mine acasă, e dezastru peste tot, e cald și cred că pisica mea a adus iar un șoarece pe care l-a omorât și l-a lăsat sub pat, deci nici nu vreau să mă gândesc la el, iar acum chiar nu e cazul să am musafiri.

În orice caz, mai jos e lista de ce cărți TBR pentru luna august…

IMG_0771

Buuun…vedeți ceva ciudat în această poză? Pe lângă fața de masă cu motiv de crăciun și celelalte chestii aruncate acolo, doar ca să fie? De asemenea e și o păpușa albastră, undeva în fundal… Dar nu la obiectele random mă refer, ci la cărți. Da, oameni buni, sunt mai multe cărți de non-ficțiune, decât cele de ficțiune. Motivul? Licența.

Am amânat cam mult citirea lor și scoaterea de idei pe care să le folosesc, dar mai sunt două luni rămase din vacanță și nu mă pot duce cu mâna goală la profesorul îndrumător. Mai ales că nu am ținut prea mult legătura cu dânsa pe parcursul verii. E înțelegătoare, dar nu știu cât de mult. Do you get it?

E evident că din multe nu voi avea nevoie să citesc toată cartea, cum se întâmplă cu a treia de jos, cea pe care nu scrie nimic (Florin Manolescu, Literatura S.F.), iar Cititorul lui Sigmund Freud, de J.R.Casafont e lectură de plăcere, pentru că nu îmi dau licența la psihologie (asta ar mai trebui), însă pe celelalte ar trebui să le citesc din scoarță în scoarță. După cum vedeți avem un volum de sociologie politică, care e structurată extrem de bine și are și o bibliografie încărcată și detaliată (explică tematica fiecărei opere în parte), apoi avem un îndrumar/suport de curs scris special pentru cursurile Universităților de psihologie și care explică teoriile lui Freud, precum și diferența dintre el și Jung. Și dacă tot vorbim de Jung, cartea aia verde minunată e chiar volumul său, al nouălea mai exact, care tratează arhetipurile, sufletul, visele, complexe psihologice și restul. Sunt mult mai nerăbdătoare să citesc această carte decât restul, deși nici volumul lui Colas nu e de lepădat.

Trecând la operele de ficțiune, nu e o treabă prea grea. Minunata lume nouă am citit-o deja, când eram în primul an de facultate, iar acum o recitesc mai mult prin prisma cărților de critică. Distopia lui Huxley prezintă un univers aflat în anul 632 al Erei Ford, în care oamenii sunt separați în două caste, să spunem. Sunt cei normali, care acceptă regulile societății, dar sunt și cei care nu s-au putut adapta și au fost trimiși în rezervații naturale, ei fiind sălbaticii. Ca în orice distopie există controlul asupra populației, conducerea din umbră a unui fondator atotputernic, ideologii care nu pot fi răsturnate, însă acestea sunt doar câteva aspecte de suprafață, cartea fiind mult mai periculoasă pentru cei care încearcă și reușesc să înțeleagă mesajul ascuns. E printre cărțile mele favorite de acest gen, mai ales dintre distopiile clasice, cele care nu au fost încă îmbibate de povești de dragoste, sau cu eroine care aduc pacea și fericirea. E mai bine când totul merge prost de la început, la sfârșit, când nu există speranță că totul se va termina cu bine, când răul iese învingător. Cel puțin, pentru mine este. Dar eu nu sunt decât o tânără cinică și sceptică, realistă cu tendințe pesimiste.

Volumul al doilea din seria Dune, mai exact Mântuitorul Dunei, va trebui să îl recitesc. Am început cartea luna trecută, sau acum două luni, dar nu am reușit să o termin (nici nu am citit mai mult de o sută de pagini, așa că acum am cam uitat pe unde am rămas. Și nu e prea plăcut. Dar nu mă grăbesc să o termin, mai ales că îmi aparține, deci nu sunt nevoită să respect termenul de predare, așa cum sunt nevoită cu primele trei cărți (de jos) de non-ficțiune. În cel de-al doilea volum, Paul a devenit împăratul galaxiei, însă un nou complot ia naștere, în mijlocul căreia se află minunata sa soție. Pare amuzant, nu?

Iar ultima, însă nu cea din urmă, Fahrenheit 451, de Ray Bradbury, a stat din nou o vreme îndelungată pe lista mea de TBR. Am citit deja cam 50 de pagini și îmi place, îmi place, îmi place. Totul parcă e un vis urât din care abia aștepți să te trezești, dar e atât de fascinant, încât vrei să stai până în ultimul moment ca să afli dacă vei muri, sau nu. Din păcate, monstrul care a împrumutat cartea înaintea mea a maltratat cartea în ultimul hal, astfel că acum are mâzgâlituri și cuvinte încercuite cu pixul, pagini boțite, iar în urmă cu câteva pagini am fost nevoită să sar peste două paragrafe pentru că lipseau ultimele cuvinte din fiecare rând, mulțumită unei rupturi de toată frumusețea la colțul pagini. UGH!!!

Cam atât pentru luna august. Evident că sunt unele cărți pe care trebuie să le citesc urgent, pentru că trebuie să le restitui bibliotecii județene, dar am să mă bucur de ele cât mai am timp. Voi ce mai citiți?

P.S. A doua cea mai bună prietenă a mea s-a apucat recent de citit seria Harry Potter și a zis că e mișto și că îi place și sunt atât de fericită! Copilașul meu crește, în sfârșit! Deși era cazul, mai ales la cât de des am bătut-o la cap în ultimul an…