Mult zgomot pentru nimic…din nou!

Open cassette player -> Insert tape -> Press Play


Înainte să trec la recenzia propriu-zisă, trebuie să lămuresc un lucru. Eu, în calitate de cititor, dar și ca persoană, sunt multe lucruri. Sunt încăpățânată, sunt pretențioasă, sufăr de OCD și sunt atee. Din cauza ultimului lucru – sau, mai bine zis, datorită lui – pot citi cam orice ține de religie, sau care are o temă, sau un personaj religios, fără să mă transform într-o persoană critică și moralizatoare, ci să privesc totul cu detașare. Sau poate e din cauză că, pentru mine, cărțile sfinte sunt doar cărți , ceva fictv care îmbină sfaturile cu poveștile, la fel cum o fac basmele, fabulele, sau mitologia. Cred că nu ar trebui să uităm că Mein Kampf a lui Hitler e la fel de bine-vândută ca și Biblia, dar nimeni nu ia lecții din cartea aia.

Dar să nu dezbatem prea mult tema aceasta, pentru că nu e locul și nici timpul potrivit. Deși cartea care urmează a fi „recenziată” este povestită din perspectiva unor evrei, deci nu strică să fiți cât mai deschiși la minte.

Să purcedem, așadar.

 

Titlu: Numele meu este Shylock

Autor: Howard Jacobson

Titlu Original: Shylock Is My Name

Editură: Humanitas

Număr pagini: 265

Acum ceva timp vorbeam de o nouă colecție apărută la editura Humanitas, Proiectul Hogarth Shakespeare, apărut sub tutela Raftului Denisei. Prima carte citită a fost Scorpia, un roman comic, ușor de citit și de înțeles.

Lucrurile se schimbă în Numele meu este Shylock, care se vrea a fi o repovestire a Neguțătorului din Veneția. Dacă nu ar fi fost limbajul extrem de plictisitor, poate aș fi fost mai îngăduitoare. Dar, din această cauză, am cam pierdut contactul cu acțiunea și nu am fost complet atentă la desfășurarea evenimenelor. Deși a fost lăudată ca fiind „comică” și savuroasă, pentru mine nu a fost așa. De ce? Pentru că personajele au fost de-a dreptul enervante. Erau triste și se complăceau în tristețea lor, erau deranjate de statutul pe care îl aveau în societate, dar erau încăpățânate și nu voiau să schimbe nimic, dând vina pe tradiție și pe istorie. În plus, cele două personaje principale, Shylock și Strulovich, embleme ale evreilor de peste tot (sau așa voiau ei să creadă), făceau totul plecând de la premisa că sunt EI – evreii – și RESTUL – neevreii – fapt care poate fi considerat extrem de rasist. Iar cartea parcă făcea totul să pară „extrem de rasist”, hiperbolizând întregul conflict din Neguțătorul din Veneția.  Iar această schismă prezentată în roman devine și mai evidentă prin descrierea stereotipică a personajelor, a modului lor de a gândi, aflat pe planuri opuse unul față de altul.

Totul pornește de la o problemă atât familială, cât și morală. Sau, mai precis, de la cât de departe pot merge unii oameni pentru a-și ține familia aproape. La fel ca în Neguțătorul din Veneția, cele două familii își pierd copiii în fața străinilor, iar din această cauză cer o recompensă în carne. Desigur, lucruile sunt modernizate, sau cât se poate de modernizate, așa că doar circumcizia rămâne factorul decisiv, apartenența indubitabilă la o credință și la o cultură cu care, de altfel, nu ai avea nimic în comun. Din nou, evrei vs neevrei pare a fi punctul de plecare de la toată tărășenia. E o farsă prost construită, cu niște personaje de-a dreptul deprimante, sau enervante, fără coloană vertebrală. All in all, it was a waste of time.

Desigur, nu vă sfătuiesc să nu citiți cartea. Ba, din contră, făceți-o, iar apoi veniți să mă contraziceți. Chiar duc lipsă.

Lectură plăcută!

Reclame

Procrastinare

Ah, mai sunt doar două săptămâni și încep și eu școala. Vedeți voi, ăștia care încă mergeți la liceu/școală, eu obișnuiesc să îmi bat joc de liceeni pe stradă pentru că încă sunt în vacanță. Îmi place să le văd fețele, cum se smiorcăie în sinele lor și cum se schimbă radical când aud că ei sunt torturați, dar cineva care arată de parcă ar aparține școlii generale e încă în vacanță. Bine, poate nu chiar „vacanță”, fiindcă mai am și eu lucruri de făcut.

Cum ar fi să mă pregătesc pentru examenul de admitere la masterat. No biggie, doar că trebuie să țin o prezentare de 10 minute pe o temă aleasă, tematică oferită de acum o lună, dar pe care eu am început să o fac abia în seara asta. Mai am două zile și trebuie să termin un eseu de cel puțin 7 pagini, din care să îmi scot ideei pe care să le dezvolt într-o discuție monologată de 10 minute. Yep, I am screwed.

Și ghiciți ce fac eu în loc să scriu. Da, așa e, mă uit la seriale. După un chinuitor efort intelectual, în urma căruia am reușit să scriu 153 de cuvinte, am decis că ce am scris până acum e o porcărie indubitabilă care ar trebui arsă, împreună cu creierul meu, și că mi-ar fi mai bine dacă m-aș uita la Preacher. E un serial amuzant. Asta e problema mea, las lucrurile pe ultima sută de metri. Nu contează că sunt teme pentru facultate (sau învățat, sau prezentări de pregătit, sau scrierea licenței/eseului pentru admitere), sau lucruri de făcut prin casă, sau drumuri pe la birourile oficialităților, eu nu pot fi deranjată decât în ultimul moment. Probabil dacă aș mai avea o lună de trăit și ar trebui să îmi iau rămas bun de la fiecare persoană la care țin, aș face-o cu o oră înainte de deadline. Știți voi, să nu trebuiască să vorbesc prea mult.

Și nu e doar o problemă cu plictisul, cu spleen-ul, ci e doar indiferență. Mulți îmi spun că lucrez mai bine sub stres. Eu spun că nu mă interesează ce se întâmplă, dacă la final eu ies întreagă. Și am ieșit, de cele mai multe ori. Adică, am obținut rezultate mai bune când nu mă chinuiam să fac ceva, când doar, vorba englezului, I was winging it.

Cred că ăsta e noul meu motto. Și, bineînțeles, Fake it till you make it.

În caz că nu știați că sunt (și) nihilistă.

Cine mai are nevoie de eroi?

Eroul meu. Sau, pur și simplu, un erou. Cineva care îmi face viața mai frumoasă, cu care mă identific, către care mă uit plină de empatie și dragoste necondiționată și îmi spun: „Da, vreau să ajung și eu așa!”

Acum câteva luni am predat o lecție de diringenție unor copii de clasa a V-a. Titlul lecției chiar ăsta era, „Eroul meu”, iar răspunsurile lor au fost dintre cele mai variate. Harry Potter, tipa din The Misterious Ladybug, mama, câțiva fotbaliști a căror nume nu le știu. Iar motivele erau, din nou, când foarte comice, când extrem de emoționante. Spre exemplu, cineva era fermecată de o fantasmă legată de ea și Harry Potter și de cum va arăta stând la mâna lui, în calitate de soție. Cum spuneam, foarte amuzante.

Inevitabil, a venit și întrebarea – pe care eu încercam să o evit, de altfel – cine e eroul meu? Am ales un răspuns la întâmplare. Bine, nu la foarte mare întâmplare. Am ales-o pe profesoara McGonagall. De ce? Pentru că e dintr-o carte pe care toți (sau aproape toți) o cunosc, e un personaj matur, stern, care impune respect și ascultare. E modelul de profesor spre care toți tindem să fim.

Noi mințim ca să ieșim din situații inconfortabile, nu? Pentru că ne e frică să fim judecați, pentru că nu vrem ca ceilalți să ne eticheteze drept ciudați, să nu afle cele mai adânci secrete, temeri și dureri, pe care să le folosească împotriva noastră. În ultimul timp am lăsat cam multe din personalitatea mea „fantastică” să iasă la suprafață, așa că îmi pare rău dacă, pentru un moment, am vrut să fiu văzută nu ca „ciudata” sau „Satana”, sau „aroganta aia”, ci ca „doamna profesoară”, un adult funcțional, dar care mai are încă de învățat. Da, i-am mințit pe elevi pentru că nu puteam să le spun cine e eroul meu adevărat. Cum aș fi putut?

Eroul meu, deși mă doare să o spun, nu e mama mea. E o persoană pe care o respect și pe care o iubesc și pentru care aș face orice. Dacă stau și mă gândesc, nimeni din familia mea nu e „eroul” meu. Sunt mult prea disfuncționali pentru a fi considerați așa. Eroul meu nu e nici Harry Potter, sau Katniss Everdeen, sau Percy Jackson, sau Captain America. Nu e nici măcar Batman. Ei sunt mult prea perfecți pentru a-mi reflecta propria imagine.

Vedeți voi, eu am o imagine extrem de distorsionată despre ceea ce înseamnă lumea în care trăiesc. Nu e foarte optimistă, dar nici pesimistă. E realistă, dar cu ceva în plus. E Naturalistă. Eu nu văd nici ce e bun în oameni, nici ce e rău, ci o proiecție exagerată a lor, de care îmi e frică. Paranoia și anxietatea nu ajută. Nici faptul că de când eram mică am început să urăsc ceea ce reprezintă unii oameni, ideile pe care le promovează și modul lor de a gândi. Unii oameni chiar îmi dau dureri de cap. Așa că nu mai suport mulțimile de oameni, locurile aglomerate și gălăgioase, nici să fiu în centrul atenției, să mi se pună întrebări de către străini, să port discuții nesemnificative cu ei. Dacă îmi arată poze cu nepoții lor nu pot să mă bucur pentru ei, pentru că pur și simplu nu îmi pasă.

Stai stai stai! STAI!! Ce legătură are toată tirada asta de cuvinte cu eroul tău? Veți vedea. Răbdare.

În liceu, profa de română mi-a zis că mi-am construit un zid care mă separă de restul. A avut dreptate, dar doar pe jumătate. Eu nu mi-am construit un zid, mi-am făcut un igloo, o fortăreață din pietre masive, pe care doar apa le poate eroda, dar până o va face eu voi fi moartă, iar fortăreața mea va fi în paragină. Da, ce pot să spun, nici măcar un geam nu e deschis ca să lase oamenii să intre, doar o mică gaură care face legătura cu un șemineu și pe care te poți strecura doar dacă ești Moș Crăciun. Recunosc, sunt cățiva care mă înțeleg și care au câte un bilet de intrare, dar cam atât. Sunt izolată, mai pe scurt, doar eu și amintirile mele, gândurile haotice care îmi trec prin cap de dimineață și până seara.

Dacă ați înțeles ceva până acum, e bine, pentru că urmează să dau indicii despre eroul meu. După cum spuneam, le-am zis elevilor de clasa a V-a că eroul, sau eroina mea, e Minerva McGonagall, doar pentru că e mai ușor de înțeles pentru ei. Cum aș fi putut să le explic că, de fapt, eroul meu e alcoolic, ascultă rock și face sex fără să se gândească la consecințe? Că e loial și curajos, dar în același timp cea mai frântă ființă din lume? Că își urăște familia, dar o și iubește, că ar face totul pentru cei pe care îi iubește, dar poate omorî fără să se gândească de două ori? Nu, eroul meu nu e perfecta profesoară McGonagall, pentru că nici eu nu sunt perfecta „doamnă profesoară” și nici nu voi fi. Eu sunt atrasă de toate personajele problematice, care nu își găsesc locul, care nu pot face un lucru bun oricât de mult s-ar strădui. Poate nu sunt alcoolică, și nici nu fac sex, dar lumea mea e la fel de răsturnată și dureroasă și singuratică, oricât de mult aș sta înconjurată de oameni.

Înainte să întrebați, sau să cereți un nume, să știți că nu îl voi da. Eroul meu poate fi M., poate fi Plesneală, poate fi Dean Winchester, ba chiar Elliot Alderson. În același timp poate fi personajul la care vă gândiți voi, poate pe care îl admirați, sau care chiar există și care vă distruge viața încetul cu încetul. Gândiți-vă că suntem conectați tocmai prin acest lucru, prin dragostea necondițională pentru acel om care ne face viața un calvar, dar care, incontestabil, va deveni punctul nostru de reper pentru când „creștem mari”.

Și până atunci, ascultați Led Zeppelin – White Summer, pentru vara care tocmai s-a dus.