Y that Ending, Though?

Am terminat, într-un final, să citesc și această bandă desenată, recomandată de o profesoară de la facultate. A fost o călătorie…ugh. Da, cred că „ugh” descrie cel mai bine relația mea cu banda desenată a lui Brian K. Vaughan.

Titlu: Y the Last Man

Autor: Brian K. Vaughan în colaborare cu Pia Guerra

An apariție: 2002

Editură: Vertigo

Număr volume: 10

Pentru început, ar trebui să vă lămuresc ce e cu această bandă desenată. Y the Last Man a fost concepută ca un fel de sci-fi / distopie apocaliptică, unde din cauza unui virus, toată populația purtătoare de cromozom Y a fost eradicată. Evident, ca în orice distopie, trebuie să rămână și un erou, iar acesta este Yorick Brown, un fel de ratat social, care nu avea un loc de muncă, se ocupa de trucuri magice de dispariție, dar avea o iubită antropolog cu care voia să se însoare.

Ei bine, Yorick se trezește ultimul supraviețuitor uman bărbat și pornește (ca orice bărbat) în căutarea iubitei lui (plecată în Australia). Intră în tot felul de belele, care mai de care mai fantasmagorice și mai politice, fiind ajutat, printre altele, de două femei competente (un doctor, Allison Mann, și un războinic, 355), dar și de maimuța sa, Ampersand, în călătoria lui prin toată lumea. Căci nu i-a fost de ajuns doar să ajungă în Australia. Când a ajuns la destinație, a aflat că iubita lui „tocmai ce plecase”, așa că au fost nevoiți să colinde Pământul în direcție inversă, tocmai până în Franța. Lucruri se întâmplă, bătălii sunt duse, au loc niște răsturnări de situație extrem de fucked up (scuzați-mi franceza), iar Yorik nu are parte de sfârșitul fericit la care se așteptau cititorii. Chiar am avut o problemă cu acest final, care reîntregea compania de călători la care am ajuns să țin undeva prin Volumul 8, doar ca să se folosească de această falsă siguranță că totul va fi bine și să ne dea peste nas în cel mai crud mod.

UGH!

Volumele au avut potențial. Tratează o temă pe care nu am mai întâlnit-o prea des, are personaje verosimile, de care te îndrăgostești, are mesaje filosofice, politice și sociale cât să îți ajungă o viață întreagă și are acțiune acolo unde trebuie să fie acțiune.

Cu toate acestea, au fost multe goluri pe care nu le-a umplut nimeni. Sau, dacă au încercat să o facă, tot ce au reușit a fost să încurce și mai mult lucrurile, sau, mai rău, să ofere o explicație neverosimilă și ilogică. În plus, au scăpat fix de personajul care conta cel mai mult. Mica mea inimă era să explodeze, scena crimei fiind preluată de creier, care între timp s-a transformat într-o placă stricată, repetând la infinit: What the fuck!

UGH!

În concluzie, Y the Last Man este o bandă desenată pe care vă îndemn să o citiți, dar să nu citiți prea mult în ea, deoarece a fost sub-dezvoltată…în unele locuri. Păcat.

Reclame

O minunată lume veche

Acum ceva timp am intrat în contact cu un serial care mi-a schimbat viața, într-un fel. A fost ceva nou, care mă făcea să aștept cu nerăbdare venirea săptămânii următoare, pentru a vedea episodul apărut. Era interesant, plin de aventură, de acțiune, de elemente mitice și magice. Cu toate acestea, nu era un serial de modă veche, unul care prezenta o societate arhaică, medievală. Totul se petrecea în zilele noastre, într-un timp cu care eram familiarizată și pe care îl înțelegeam. Acest fapt m-a ajutat să înțeleg tema serialului, precum și oamenii din spatele scenariului.

Serialul despre care vorbesc e American Gods.

Următoarea recenzie nu are legătură cu Zei Americani, dar are legătură cu autorul cărții, de care m-am îndrăgostit iremedaibil. Și, ca orice fan care se respectă, am început să îmi extind orizonturile și să citesc cam tot ce a scris. Evident, sunt abia la început (încă aștept un pachet de la Okian cu patru cărți scrise de el), dar mă pregătesc pentru o călătorie înceată, dar sigură, spre un bagaj plin de cărți scrise de Neil Gaiman.

Următoarea recenzie este despre o călătorie inițiatică, una plină de magie, de trădare, de noi prietenii. O călătorie care, la fel ca personajul principal, începe într-un mod ciudat, nefiresc, dar care își găsește logica prin faptul că eroul ei își găsește adevăratul loc în această nouă lume.

Titlu: Neverwhere

Autor: Neil Gaiman

Editură: Headline

Număr pagini: 372

BeFunky Collage

Chiar de la început, de pe copertă, cititorul este întâmpinat de un mesaj de laudă către autor, scris de William Gibson (cunoscut pentru trilogia Sprawl), inventatorul literaturii cyber-punk și un genial creator de noi lumi: „A writer of rare perception and endless imagination.”

Aceste cuvinte îl descriu perfect pe Neil Gaiman, care reușește și în această carte să dea viață unei lumi noi aflate în lumea veche, a oamenilor normali. O lume cu care ne putem obișnui, dacă am fi expuși ei, chiar dacă trebuie să plătim un preț pentru a ajunge acolo – sau mai bine zis, dincolo.

Richard Mayhew este un om ca oricare altul, fără nimic special, puțin plictisitor, aerian, uituc, împrăștiat. Într-un singur cuvânt: normal. Viața lui e cât se poate de ordinară, fiind logodit cu o femeie care îl controlează, fiind blocat într-o slujbă plictisitoare, având foarte puțini prieteni și o ciudățenie impusă de alții. Într-o zi, Richard o salvează pe Door, iar viața lui se schimbă radical.

Aici intervine magia lui Gaiman. Noua lume care a tot fost amintită. Richard o urmărește pe Door în Londra de Jos (London Below) pentru a găsi răspunsuri și pentru a-și recăpăta vechea lui viață. London Below nu urmărește aceleași reguli precum London Above, societatea fiind alcătuită din magicieni, vânători, criminali, îngeri, șobolani, bestii și câte și mai câte. În London Below, lucrurile nu se cumpără, se schimbă, trocul fiind modul de supraviețuire apreciat de majoritatea. Richard și companionii lui devin parte dintr-o schemă întortochiată, veche, oarecum inutilă. Door este ținta unor asasinate, dar nu ea este cea care moare, trădători sunt găsiți în mijlocul prietenilor, iar Richard descoperă că e mai puternic și mai curajos decât credea la început. El își găsește un loc în această ciudată lume nouă și se comportă exact cum te-ai aștepta de la un om „normal” să se comporte în situații anormale.

Cel mai mult mi-a plăcut la acest roman faptul că Richard, deși eroul poveștii, nu arată precum un erou. Toate actele sale de vitejie se întâmplă din greșeală, lăsându-le pe Door (mânuitoare a magiei) și pe Hunter (cel mai bun bodyguard din London Below) să adune toți laurii, tocmai pentru că ele sunt pregătite pentru luptă, iar el este doar un simplu pământean care abia dacă făcea puțin sport. Reacțiile lui sunt stupide, dar normale în același timp, Neil Gaiman reușind să contureze imperfecțiunile ființelor umane. Da, cu toții ne-am dori să ne trezim într-o zi într-o lume de basm, sau peste care am dat prin intermediul cărților, dar reacția noastră nu ar fi să ne întrebăm „Ce mama naibii se întâmplă aici?” și „Cum pot să mă întorc acum acasă?”, precum și să ne îndoim de tot ceea ce vedem și facem?

În plus, există această minunată comoară:

“Hold fast,” he called. „Tell me your names, and your stations.”
„I am the Lady Door,” said Door. „I am Portico’s daughter, of the House of the Arch.”
„I am Hunter. I am her bodyguard.”
„Richard Mayhew,” said Richard. „Wet.”