Looking from the distance, one could say that the sun was the only thing keeping the town alive. From a large distance, the idyllic town shone and glimmered and reflected the sunrays from thousands and thousands of hot rooftops. A slight hum could be heard, from the distance, making one think “oh, it’s alive.”

However, once one came closer to the town gates, one could see that the bright sun that governs over all mankind, did nothing good for this particular town, for it lay its unforgivable rays upon its ground, turning everything to dust. The yellow dust was patched, here and there, with darker spots, like grass had been burnt, or like blood has been splattered everywhere. The almost shiny rooftops had holes in them, and bore the dangers and the horrors of events that have long ago happened, and now it looked like the sunrays were a burden they had to carry until the end of time. Everything was rotted, the wood, the concrete, the asphalt, the steel, fruits and vegetables and people too. Upon it, like a sentence given by the old Gods, a dusty memory hung around, screaming “decay” at everyone who dared step closer to the gates, or had the misfortune of crossing them. The old railway screeched and puffed as ghost of past trains carried through time the same old, same old whisper: run…run…run…

Looking from the distance, one could always say that it was a punishment those people had to pay for what they did. Up close, the ghostly people knew that what had happened to them was no punishment. They looked through dirty, smashed windows, hidden behind torn drapes, at the street below them, where the same thing happened over and over again, like it was put on repeat, or like a record that was scratched by listening to it constantly. They were in a time loop, or so they thought, but they never knew why. They understood their so-called punishment, but why did it had to be this? Surely some other form of “punishment” could’ve been given to them, and not this barbaric display of the past, right? I mean, what is the point of moving forward, if you have to relive your worse memories with the precise of a clock?

Hope was all forgotten. Redemption was a taboo no one even wanted to think about.

So why was it that when he came, everything started to fall back together? He was nothing but a mortal, so why was he so special? The ghosts could not tell.

And neither could I, for that matter.

Everyone saw him walking on the street, far away from the gates, almost reaching the Town Square. He took every step with precise consideration, almost philosophizing whether he should make that step, or go back. From where he stood, he almost looked like one of those ghosts: no hope of redemption ahead of him, and no place where he could safely return to if he decided to turn around. I guess, the only motivation keeping him moving was the water. The sweet, cold, energizing thought of finding water, of washing his face, of calming this wretched thirst that was still laughing at him, although he desperately tried to ignore it. If the human body is made out of 70% water, then his supply was steadily and undoubtedly going down. One could say it was his destiny, to run out of water in the middle of this desert and find this old, forgotten town.

He could see only water. It rose out of the ground, in 15 meter geysers, or swirled on the ground, fumbling over dusty, almost non-existent stones, or, at some point a few steps before, dancing around him, splashing his face, as water demon fairies drove him mad. Oh, how he longed for that water.

Slowly but steadily, he walked and walked and walked until he reached the Town Square. It was just like any other Town Square, with empty food stands, and stands where trinkets were sold, and carpets and animal stands, a paved, broad, stony street with multiple arteries going up and down the city, following the lines of the houses, like a big flower that let its petals run amok in the wilderness that was the town. In the middle of this old, forgotten piazza, an old, forgotten well stood tall. Well, not that tall, after all it was just a well, but it was big nonetheless. And it looked just like any other ordinary well. Only, there was a problem with it. It held no water.

The man should have expected that. He hurried towards it, anticipating the moment the water would touch his lips, the sweet taste of fresh, cold water travelling down his throat, rejuvenating his powers after the long hours wasted in the desert. He leaned on the well, wanting to take a good look at its contents before the bucket started its descend. He mechanically threw it in the well and waited for a splash that would not come. He swung the rope up and down, to the left and to the right and after a while, he brought the bucket back. Inside, only sand covered its bottom. Old yellow sand that held no memory of humidity, of water, or even of animal body liquids. He could not drink sand.

The man sat down and took his head in his hands. He wanted so desperately to cry, but he was afraid the tears would dehydrate him even more. So he sobbed, he used his voice to give life to those tears that wouldn’t come out. Pathetic.

A brown hand reached for him and lightly touched his shoulder. It shook him until he looked up. A mane of curly, short, brown hair, with a halo made out of light gazed upon him. He could see a child, a girlish child, sitting in front of him, the brown mane and the brown hand and the light halo being the only things that he could clearly see. If he thought about it more, maybe it was a boy next to him. Or a middle-aged man, a sort of midget like he once saw in one of his grandma’s picture books about Lords that hunt the barbaric uncivilized men at the end of the world. The silhouette could have been the water demon that taunted him not so long before.

A staccato voice filled the air around them. He realized the man-child before him spoke, but he could not see his lips moving. Is this some kind of sorcery, he wondered. He realized he was being asked a question. The annoying voice repeated … what are you doing here … again and again until he had to answer … water … but the man-child only looked at him with feigned politeness … there is none … until he looked away. The light was just too much for his dry eyes.

… look around you and you will see … The man-child clearly wanted something from him, but he was just a passer-by, he had nothing, hold nothing, his mind was blanc and so was his soul … see what, there is nothing here … because for too many years he wandered the planet in search of that which was lost with his childhood … just look, and you will see … and now this damned desert with its lack of water turned the imagined oasis into a nightmare … fine … he’ll do anything if it’ll make the man-child turn away and leave him be.

His eyelids were growing heavier and heavier by the minute. He laid his head on the pavement just as the sun changed its colours. The bright, sterile cerulean sky morphing into softer shades of pink, orange, and purple one would most likely see on the walls of a nursery. And look, bunnies and bears started dancing in the sky as well. A brighter shade of red invaded his vision. Dust rose from the ground. Sounds could be heard everywhere near him.

The man opened his eyes, and found himself in the middle of a party. A traditional dance took place a few meter in front of him, multiple couples circling the Town Square and himself at the same time. Flowers fell from the sky and perfume scents enveloped every human around him. They all looked clean and fresh and perfect, with perfect smiles plastered on their face, with broken laughter coming out of them. It was like he was trapped inside a rusty music box. The particular sound of water splashing the ground caught his attention and he looked to his right. Fifteen meters geysers erupted from time to time here and there. Under one of these geysers, the man-child stood and looked smiling and him.

The man started laughing. He laughed and laughed until his stomach hurt and he bent from the middle. Tears started rolling down his face and he covered his middle with his hands, fearing he would soon break half. He kneeled on the yellow pavement laughing and laughing and laughing and ignoring the sudden coldness of the water that showered him for two minutes straight.

If one would look at the city from afar, one would see the sun shining brightly on the freshly cleaned rooftops, the dusted pavement welcoming travellers to spend the night in.

Once the town gates came closer and closer, one could see a ghost of a town, filled with dust and memories. White-backed vultures circled the town for their next meal. At the centre of the town, where the old Town Square used to be, a white circle, resembling a light halo, can be seen near an old, dust well.

And everywhere, from the town’s gates to the lower city, the wind laughs and laughs and laughs.

Hello, Bitches!

Sooo…I’m back.


Știu că la începutul anului era toată pălăvrăgeala „New Year New Me”, dar asta era doar atât. Vorbă goală. Nimeni nu ține cont de rezoluțiile de Anul Nou, nici măcar eu…în special eu.

Deci, ce am făcut în aceste șase luni, dacă nu am scris recenzii pe blog? Mai nimic. Am învățat, am scris cam 70 de pagini la lucrarea de licență, am susținut toate examenele pe care trebuia să le susțin, am murit de mai multe ori, am avut câteva căderi nervoase și am citit ce trebuia să citesc.

„Aaa, deci ai citit???” mă veți întreba acum.

Da, am citit. Dar nu literatură. Cel puțin, nu în timpul liber. Toate cărțile pe care am pus mâna de la începutul anului au avut legătură cu facultatea și cu lecturile ei obligatorii. Dacă vreți să vă recomand ceva, nu voi putea. Nu a fost un an plin de lecturi memorabile. Cred că singurele pe care mi le pot aminti, pentru că ori am făcut eseu după ele, ori m-au enervat la culme, sunt „Weekend” de Fay Weldon și „The Secret Sharer” de Joseph Conrad. Dacă vreți să pierdeți maxim o oră din viața voastră, puteți să citiți aceste două nuvele.

În rest, am citit foarte multe cărți de critică literară, analiză literară, antologii de eseuri despre tema pe care mi-am ales-o pentru licență, biografii, dar au fost atât de multe, încât îmi amintesc doar o parte din ele. Știu doar că mă bucur că am scăpat, că nu mai deschid laptop-ul cu groază, că nu mă mai întâmpină un desktop plin de documente și fișiere legate de facultate. Gata, am scăpat, mă pot bucura de vacanță.

Și ce vacanță plăcută voi avea. După un an universitar stresant, următoarele trei luni mi se vor părea ca o mană cerească și, în plus, va fi o bine meritată pauză de la studii, de la navetă, de la cursuri plictisitoare și obositoare. Mă pot uita la toate serialele propuse și voi putea citi câte cărți (și ce cărți) vreau, fără să mă simt vinovată că nu mă concentrez pe studii.

Nu în ultimul rând, TBR-ul meu actual constă în câteva cărți începute pe parcursul ultimelor luni și pe care încă nu le-am terminat, dar și câteva pe care le-am cumpărat și pe care nu am reușit să le citesc (ce să fac, aveam nevoie de terapie prin shopping la sfârșitul unor anumite zile, iar dacă hainele și machiajul nu mă pasionează, rămân doar cu pantofii și cărțile).

Lista (incompletă) este următoarea:

D.H. Lawrence – Sons and Lovers

Anton Holban – Ioana

William Golding – Neuromantul

Alloma Gilbert – Deliver Me from Evil

Kazuo Ishiguro – The Remains of the Day

+cam toate romanele scrise de F. Scott Fitzgerald.

Și orice îmi mai cade în mâini, pentru că luna viitoare voi pleca în Italia, voi sta până la începutul lunii august și în mod clar voi vizita fiecare librărie peste care voi da. Cred că mă voi întoarce acasă cu mai multe cărți decât haine.

Vacanță plăcută, cititori!


New Year, New Me Crap

Acum că am trecut de Anul Nou, de Crăciun, de perioada în care o luasem razna și refuzasem să mai citesc ceva, iar să scriu îmi era prea lene, am hotărât să îi acord acestui blog o nouă șansă. Deocamdată nu știu sigur ce o să fac cu el, dar cred că voi continua să fac recenzii la cărți. Totuși, ceva nou pentru mine, voi face recenzii doar la cărțile care nu sunt supra-mediatizate, super-populare, abia scoase de la tipar, calde și mirosind a cerneală, ci voi încerca să duc discuția către cărțile pe care lumea nu prea le citește ori pentru că nu a auzit de ele, ori pentru că nu sunt iubite de multă lume. Totuși, nu veți vedea aici serii de cărți foarte jalnice și cu un plot de te apucă râsul, precum nici cărți de pe vremea bunicii, a comunismului, sau foarte obscure încât nu se mai găsesc pe piață. Din nou, nu prea are sens ce spun, dar când m-a împiedicat asta să fac ceva ce nu îmi place. Sau să bat câmpii elegant.

Oricum, trecând la alte probleme mai persistente, mi-am actualizat Reading Challenge-ul. Anul trecut, a fost cam jalnic, neîndeplinind nici jumătate din cerințe. Am fost cam leneșă, știu. Dar anul acesta, motivată de „New Year, new me”, motto-ul hipsterilor patetici, am hotărât că e mai bine să fac ceva constructiv cu viața mea, în loc să pierd timpul în fața laptop-ului, dând scroll pe Facebook. Așa că, da…am luat lista de provocări de pe PopSugar, ca și anul trecut, am mai adăugat câteva cărți acolo, să fie cifră rotundă, iar când am setat numărul de cărți pe Goodreads, am aflat că sunt în urmă cu trei cărți. Bine, bine, acum am trei cărți începute (pentru facultate), așa că zilele acestea vor fi tăiate de pe listă pentru că sunt relativ scurte și oarecum interesante. Mai multe detalii vor veni săptămâna aceasta, când mă voi îndura să scriu recenzii și pentru ele. Sau, oricum, câteva gânduri.

Dar stați, asta nu e tot. Înainte ca eu să fi dispărut complet de pe WordPress pentru câteva luni, luasem decizia ca anumite zile ale săptămânii să fie dedicate anumitor teme. Ei, nu știu sigur dacă o să continui cu ele, deocamdată e prea mult de muncă, dar săptămâna aceasta vă las totuși cu o poezie drăguță și scurtă care mă fascinează de când eram mică.

Oh you may not think I’m pretty,
But don’t judge on what you see,
I’ll eat myself if you can find
A smarter hat than me.

You can keep your bowlers black,
Your top hats sleek and tall,
For I’m the Hogwarts Sorting Hat
And I can cap them all.

There’s nothing hidden in your head
The Sorting Hat can’t see,
So try me on and I will tell you
Where you ought to be.

You might belong in Gryffindor,
Where dwell the brave at heart,
Their daring, nerve, and chivalry
Set Gryffindors apart;

You might belong in Hufflepuff,
Where they are just and loyal,
Those patient Hufflepuffs are true
And unafraid of toil;

Or yet in wise old Ravenclaw,
if you’ve a ready mind,
Where those of wit and learning,
Will always find their kind;

Or perhaps in Slytherin
You’ll make your real friends,
Those cunning folks use any means
To achieve their ends.

So put me on! Don’t be afraid!
And don’t get in a flap!
You’re in safe hands (though I have none)
For I’m a Thinking Cap!

Ei, v-ați dat seama de unde e? Nu? Rușine să vă fie!

„Yo, Harry! You a Wizard!”

De curând am terminat de citit pentru a 7-a mia oară seria Harry Potter. Nu știu când am început să fiu pasionată de universul magic al lui Harry, dar știu că acum am început să citez cărțile, filmele, îmi plac mai mult decât ar trebui teoriile fanilor despre personajele din Harry Potter etc. etc. etc. Cred că singurul lucru pe care nu l-am putut face până acum a fost să vizitez parcul tematic din Londra, dar nu mă dau bătută.

Scopul acestei postări nu e să mă laud cu toate informațiile pe care le dețin despre Harry Potter, pentru că ar fi rău pentru mine și ar dezvălui latura obsesiv compulsivă pe care o dezvolt cam mult în ultimul timp, ci să vorbesc de pottermore și de tot ce se întâmplă pe acolo.

Pentru cine nu știe (și aici intră cam 1% din populația planetei, zău), pottermore e un site creat de autoare (și de o minunată echipa de web developers) care este centrat fix pe Hogwards, familiile din Harry Potter, baghete, creaturi și restul. Poți să fii sortat într-o casă și apoi să îi afli secretele, istoria, informații legate despre faimoși membri ai casei tale. Poți să vezi ce baghetă ai (cu detalii specifice, ca lungime, miez și din ce lemn e făcută, precum și proprietățile ei) și tot restul. Iar mai nou a apărut sortarea într-o altă școală de vrăjitori și vrăjitoare, Ilvermorny.

Toți și-au făcut testul până acum. Până și eu am aflat în ce casă mă situez chiar de a doua zi de când a apărut pe site (nu știu de ce mi-a luat atât de mult timp să fac o postare pe această temă). Și deși nu pot acum să arăt pas cu pas ce răspunsuri am dat (e cam târziu pentru asta), voi trece direct în mijlocul problemei. OK…casa de care aparțin dacă aș merge în America de Nord și, evident, la Ilvermorny, este…


*confetti everywhere*

*people cheering*

*someone starts crying in the crowd*


Să ne calmăm, totuși.  Nu am fost foarte surprinsă la început. Când am făcut testul nu știam la ce să mă aștept, mai ales că nu citisem prea multe despre această școală și nici despre casele ei (care sunt Horned Serpent, Wampus, Pukwidgie și Thunderbird). Dar în timp am aflat câte ceva nou.

Named by Chadwick Boot after his favourite magical beast, the Thunderbird, a beast that can create storms as it flies. Thunderbird house is sometimes considered to represent the soul of a witch or wizard. It is also said that Thunderbird favours adventurers.

Aceasta este descriere casei. Culorile ei sunt auriu și roșu, având ca emblemă o pasăre aurie cu niște simboluri desenate în interiorul ei pe un fundal roșu sângeriu. Pretty cool, huh!?

Din păcate nu sunt foarte multe detalii în legătură cu această casă, de fapt nu sunt pentru nicio casă, dar mă mulțumesc cu atât. Sper să fie upgradat site-ul și să fie adăugate noi informații, deoarece ar fi extraordinar. Ar adăuga atât de multe universului deja creat și ar face viața mai frumoasă fanilor.

Dar să mergem mai departe și să ne întoarcem în minunata Scoție, unde castelul Hogwarts domină peisajul.

Aici toată lumea care a citit cărțile, sau a văzut filmele, știe care sunt cele patru case: Gryffindor, Hufflepuff, Ravenclaw și Slytherin. Fiecare e uimitoare în felul ei și au foarte multe lucruri de oferit. Când am făcut testul m-a cam mirat în ce casă am fost sortată, fiindcă nu mă așteptam deloc. Iar această casă este…este…este…




Sincer, când am aflat că și mama și sora mea au fost sortate la casa Astropufilor/Hufflepuff, mă așteptam să fiu și eu sortată tot acolo. Sau măcar la Ravenclaw. Niciodată la Gryffindor. De ce? Pentru că nu cred că sunt atât de curajoasă și dispusă să fac atât de multe sacrificii în numele prieteniei și a dragostei pe cât se așteaptă de la cei care fac parte din această casă. Adică, caracteristicile Cercetașilor sunt „brave, courageous, chivalrous, daring, bold„. Ok, poate că am câteva trăsături. Lumea știe că fac multe lucruri dintr-un impuls de nestăvilit și abia pe urmă încep să întreb ce ar trebui să fac mai departe; și cam sunt tentată să mă apuc de lucruri care depășesc puterea mea de înțelegere, precum și cea fizică. Ok, let’s move on.

Spre deosebire de pagina școlii Ilvermorny, pentru casele de la Hogwarts sunt mult mai multe lucruri, sunt mai bine organizate și e mai amuzant. Dar probabil ăsta era și scopul, având în vedere că lumea venea pentru Hogwarts la început. Spre exemplu, Cercetașii sunt întâmpinați de un mesaj din partea lui Percy, Perfect și acum, iar articoul extra intitulat 5 reasons Gryffindors need to calm down a bit are ca argument faptul că vei fi luat în vizor de către inamici mai des decât celelalte case. Mda, mie-mi spuneți? Cu toate acestea, multe lucruri bune se întâmplă celor care aparțin Cercetașilor, iar faptul că Minerva friggin’ McGonagall e șefa casei arată cât de puternică și respectată e casa.

În ceea ce privește bagheta, nu este spectaculoasă sau mai știu eu ce. E perfectă pentru mine. Din lemn de tisă, cu miez din păr de unicorn, are aproximativ 27 de centimetri (26,67 mai exact, sau 10 inches și jumătate) și e oarecum flexibilă.


Yew wands are among the rarer kinds, and their ideal matches are likewise unusual, and occasionally notorious. The wand of yew is reputed to endow its possessor with the power of life and death, which might, of course, be said of all wands; and yet yew retains a particularly dark and fearsome reputation in the spheres of duelling and all curses. However, it is untrue to say (as those unlearned in wandlore often do) that those who use yew wands are more likely to be attracted to the Dark Arts than another. The witch or wizard best suited to a yew wand might equally prove a fierce protector of others. Wands hewn from these most long-lived trees have been found in the possession of heroes quite as often as of villains. Where wizards have been buried with wands of yew, the wand generally sprouts into a tree guarding the dead owner’s grave. What is certain, in my experience, is that the yew wand never chooses either a mediocre or a timid owner.

Asta e descrierea lemnului din care e făcută baghta pe care o oferă site-ul și sunt mulțumită de ce scrie. Într-un fel îmi mângâie orgoliul. Am mai zis că nu trebuia să fac parte din casa Cercetașilor? Mda, mai văd eu… Cât despre părul de unicorn, se spune că e mai bun pentru făcut vrăji, deoarece nu există blocaje, iar magia e mai consistentă. De asemenea, părul de unicorn e mai greu de folosit pentru a face magie întunecată, însă trebuie reînoit mai des. Lungimea baghetei e normală, din câte spune domnul Ollivander, iar faptul că e oarecum flexibilă înseamnă că atât eu, cât și bagheta ne putem schimba (eu, personalitatea, iar ea, stăpânul).

Cam atât am avut de zis astăzi. Sper să facă mai multe lucrui noi cu site-ul, poate să pună casele și celorlalte școli de magie și abia aștept să citesc Harry Potter and the Cursed Child. Nu mai pot aștepta până în octombire-noiembrie, când a fost anunțată că va fi fost terminată de tradus și pusă în vânzare cartea și în România.

Voi în ce case ați fost sortați?

P.S. Am observat că cele două culori, roșu și auriu, mă urmăresc peste tot. Ar putea fi un semn? Oare ce ar zice doamna Trelawney despre asta?