Shakespeare reinventat?

Nici nu mai știu de când nu am mai citit ceva scris de Shakespeare. Probabil din anul II de facultate, când am avut un curs despre literatura renascentistă. Țin minte că mi-au plăcut majoritatea sonetelor, toate comediile și câteva piese istorice și tragedii. Cred că oricărui student i se par redundante anumite piese, în special cele istorice. Dar, având în vedere că scria mai mult pentru curtea regală, trebuia să publice și piese în care ridica în slăvi nobilimea.

William Shakespeare are un loc special în inima mea, totuși, pentru umorul și glumele perverse, pentru monologurile pline de spiritualitate și pentru faptul că omora personaje care mă enervau la culme (spre exemplu Romeo și Julieta. Ambii. Nu i-am suportat niciodată). Am încercat cât mai mult posibil, de-a lungul anilor, să văd piese de teatru și filme inspirate de piesele sale, sau chiar modificate, rămânându-mi în memorie Twelfth Night, or What You Will (1996), Hamlet (2009), She’s the Man (2006) sau, preferatul meu, Ten Things I Hate About You (1999).

Până acum nu m-am delectat cu prea multe opere literare inspirate de marele dramaturg, dar cum niciodată nu e prea târziu, am descoperit o colecție apărută la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei. E mai mult un proiect, Hogarth Shakespeare, unde mai mulți autori reimaginează universul shakespearian și îl actualizează cu povești ale secolului XXI. Printre autorii care și-au lăsat amprenta în această colecție se numără Margaret Atwood (cunoscută mai ales pentru Povestea cameristei), Anne Tyler (autoare a numeroase titluri, printre care Căsătorie de amatori, Busola lui Noah și Breathing Lessons), Howard Jacobson (cunoscut pentru No More Mister Nice Guy, Who’s Sorry Now? și The Finkler Question), Jeanette Winterson (autoare a peste 35 de romane, dintre care amintim Portocalele nu sunt singurele fructe, Scris pe trup și Pasiunea) și Tracy Chevalier (autoarea best-seller-ului Fata cu cercel de perlă).

Proiectul Hogarth Shakespeare are o inițiativă bună. Prin repovestirea unor piese clasice, precum Neguțătorul din Veneția și Furtuna, se readuce în atenția publicului cititor valoarea și importanța pe care o au piesele lui Shakespeare, precum și nevoia păstrării vii a spiritului lor. Proiectul va continua cu încă trei romane, care vor apărea începând cu anul acesta, urmând ca în 2021 să fie publicată ultima carte, care pornește de la aceeași premisă ca piesa Hamlet.

Mă voi opri la unul dintre romane, singurul din această serie pe care l-am citit până acum, și anume Scorpia, de Anne Tyler.

Titlu: Scorpia

Autor: Anne Tyler

Titlu Original: Vinegar Girl

Editură: Humanitas

Nr. pagini: 237

Romanul Scorpia are la bază comedia Îmblânzirea scorpiei, unde o fată rebelă și cam neobrăzată este dată spre măritiș de către tatăl său unui așa-zis nobil, cu scopul de a o îmblânzi și de a îi deschide și fiicei mai mici poarta spre căsătorie. Diferența cea mai mare între Scorpia și Îmblânzirea scorpiei e că tatăl lui Kate nu  o vinde în roman, așa cum o face în piesa de teatru. Tema aceasta nu mai este abordată, probabil pentru că nu este de actualitate și pentru că o parte din cititori nu ar fi înțeles ironia și comicul situației, ci ar fi fost îngroziți și s-ar fi dus cu mintea către alte teme sumbre, cum ar fi traficul de ființe, sclavia și limitarea drepturilor umane. Ar fi schimbat tot conceptul cărții, care rămâne o lectură comică, ușoară, fără pretenții de a avea teme etice și morale profunde și complicate.

Cu toate acestea, nu se poate spune despre Scorpia că e o carte superficială. Kate trebuie să se mărite cu Piotr (echivalentul rusesc al lui Petruchio), asistentul tatălui său, pentru ca acesta să nu fie deportat (îi expira viza, deci ceva ilegalități se întâmplă, totuși, ba chiar se ridică și câteva întrebări de natură morală, deoarece Kate rămâne fata logică, ancorată în realitate). În același timp, Bunny, sora mai mică a lui Kate, se „îndrăgostește” de tutorul ei de limbă spaniolă, situație care nu ar fi fost problematică dacă Bunny nu ar fi avut 15 ani, iar tutorele său mai mult de 20 de ani. Limbajul și dialogurile amuzante mai îndulcesc din probleme, pentru că cine acordă o atenție sporită unui conflict intern când Piotr vorbește cu un accent amuzant?* Bine, poate că nu e o scuză, dar uneori nu te poți abține. Și dacă voi o faceți, atunci sunteți persoane mult mai bune decât mine.

Concluzionând, e o carte numai bună pentru vacanță, pentru cei care au citit și citesc piesele lui Shakespeare, pentru cei care caută ceva nou vara aceasta. Și dacă nu vă place, mai sunt încă opt cărți din aceași serie din care să alegeți, deci nu e o pierdere prea mare. Gusturile diferă de la cititor la cititor și, până la urmă, important e să acceptăm faptul că ne plac lucruri diferite și că nu suntem toți la fel, chiar dacă efectl de turmă ia amploare.

*În versiunea în limba engleză a cărții, el are un discurs înflorat, pompos, asemănător celui din piesa originală, în timp ce traducerea în limba română a ales să îi traducă replicile folosind cuvinte stâlcite și redând cât mai exact accentul moldovenesc stricat.

Anunțuri

Stay in School, Don’t do Drugs!

A venit și momentul când eu, ca un adult responsabil, mă uit la generațiile mai tinere și mă întreb ce naiba se întâmplă aici. Nu zic că m-am născut acu’ o sută de ani, dar „pe vremea mea”, copiii erau mai realiști, mai deconectați de tot ce ține de lumea virtuală. Acum, pe unde te uiți, pe unde te învârți, îi vezi cu telefonul în mână, de parcă dacă l-ar lăsa jos pentru mai mult de zece minute, vor uita cum să respire.

Dar nu despre tehnologie vreau să vorbesc. Vreau să aduc în discuție tema drogurilor. Și, cum acest blog este unul care face recenzii la cărți, voi vorbi despre ultima carte pe care am citit-o și care tratează tema drogurilor.

Titlu: Confessions of an English Opium Eater

Autor: Thomas de Quincey

Editură: Harper Collins

Număr pagini: 112

Nu cred că este cineva care, atunci când aude de opiu, să nu se gândească la maci, la un cort dint-o provincie chineză, la pipe lungi și de o culoare ciudată, la toate legendele care portretizează autorii ca fiind avizi consumatori de opiu pentru a-și găsi inspirația. Într-un fel au dreptate. Opiul provine din semințele unei specii de flori de mac, este folosit în întreaga lume, este fumat în pipe și majoritatea autorilor îl folosesc în scopuri recreaționale. Totuși, acest ultim lucru nu se aplică și în cazul lui de Quincey.

Cartea nu este un roman ficțional. Așadar, prezintă o parte a istorei personale a autorului, perioada dintre anii 1804 și 1821, timp în care autorul a trăit mai mult izolat de societate. Povestea începe prin a menționa câteva dintre motivele din spatele scrierii acestei confesiuni, pe care le dezvoltă mai apoi, începând istoria din copilărie, când tatăl său a murit. Este într-adevăr o poveste dickensiană demnă de a stoarce câteva lacrimi de la cititori. Desigur, autorul nu intenționează să facă acest lucru, dar modul în care prezintă evenimentele din copilărie și tinerețe ilustrează exact dramatismul romanului victorian.

Cele două părți, The Pleasures of Opium și The Pains of Opium, redau cât mai realist posibil efectele pe care opiul le are asupra corpului, atât cele fizice, cât și cele psihice. Autorul oferă motivele pentru care devine un consumator înrăit, printre care depresie, o stare fizică precară, dar și dorința de a îl întrece pe Coleridge. Ideea de bază care reiese din aceste două capitole e că, oricât de bine te-ai simți cât timp folosești droguri, efectele pe care le are asupra corpului după ce încetezi să le mai iei sunt mai rele decât cele pe care le aveai înainte. Astfel, Thomas de Quincey povestește cum, timp de patru ani, de fiecare dată când încerca să se lase de opiu, trecea prin cele mai groaznice chinuri, care păreau că nu se mai termină. Halucinații, dureri de stomac, febră, toate acestea erau mai grave decât pentru cineva care renunță la vin. Reintră într-un cerc vicios, pentru că de fiecare dată când revin aceste dureri, el ia opiu pentru a uita de ele. Astfel, deși reduce picăturile de laudanum de la câteva mii de picături pe zi la câteva sute pe zi, el nu renunță la opiu.

De ce recomand cartea? Pentru că este printre cele mai bune cărți care descriu efectele pe care consumul de droguri îl are asupra corpului și a minții. Nu este o operă fictivă, deci trăirile sunt adevărate, sau cel puțin mai adevărate, deoarece autorul nu are la dispoziție decât propria persoană, pe care nu trebuie să o schimbe, sau să o modifice pentru a se plia pe cerințele creării unei noi lumi, unde el trebuie să își ia un alter-ego. Așadar, faptul că e apropiată de adevăr, de necesitatea dezvoltării unui regim de supraviețuire care se regăsește și în cititor, face această carte să fie un produs narativ excepțional, deși uneori poate fi greu de înțeles.

Error 404. „Acasă” Not Found

Dacă nu ești niciodată sigur că te afli într-un mediu corespunzător creșterii, cum să ai încredere în oameni? Dacă părinții tăi sunt dispuși să te lase în grija altcuiva pentru o perioadă nedeterminată de timp, care se poate întinde spre „totdeauna”, de ce să mai încerci să devii o persoană sociabilă, prietenoasă, care are încredere în ceilalți? Uneori nu prețuim lucrurile pe care le avem decât după ce este prea târziu.

Am început să citesc cartea aceasta într-o perioadă mai agitată. Lucrurile erau stresante la facultate, nu mă puteam concentra pe nimic, tot ce voiam era să fiu lăsată în pace cu deciziile mele proaste și, dacă se putea, să cad într-o comă adâncă din care să nu mă trezesc prea devreme. Din păcate nu m-a ajutat să mă relaxez și nici nu o va face vreodată, pentru că emoțiile pe care le trezește în mine sunt confuze și haotice.

TITLU: Deliver Me from Evil: A Sadistic Foster Mother, a Childhood Torn Apart

AUTOR: Alloma Gilbert

EDITURĂ: Pan

NUMĂR PAGINI: 267

Deliver Me from Evil este o carte autobiografică a unei fete care, timp de mai bine de zece ani, a crescut sub tirania unei mame adoptive fără inimă. E povestea unei copilării pierdute și a regăsirii unei maturități grăbite, plină de peripeții.

Alloma a crescut fericită cu părinții și bunica ei până la vârsta de șase ani, când serviciile sociale din Marea Britanie au hotărât să o trimită în amplasament, deoarece mama ei era bolnavă, iar tatăl și bunica se ocupau mai mult de aceasta decât de Alloma. Ceea ce inițial a început ca o casă adoptivă pe termen scurt s-a transformat într-o perioadă de coșmar care s-a întins până când ea a împlinit 17 ani și a reușit să scape.

Eunice Spry pare a fi o bătrânică blândă, iubitoare, grijulie, care iubește copiii și care vrea să le ofere un cămin sigur până când părinții lor se pun pe propriile picioare. Este atentă la părinți și la asistenții sociali, rămânând mereu calmă și colectată. Cu copiii se poartă extrem de bine, oferindu-le dulciuri, mici cadouri, mese calde și sentimentul de dragoste.

Alloma a căzut în capcana ei, deși nu poate fi de condamnat. Era foarte mică și nu înțelegea ce se întâmplă. După ce a fost constrânsă de Eunice să locuiască cu ea pentru totdeauna, Alloma a intrat într-un tărâm al coșmarurilor de unde nu a putut scăpa prea curând. Nu voi intra în detaliile crude despre ce s-a întâmplat în cei 11 ani de captivitate, dar dacă hotărâți să citiți cartea, vă avertizez să aveți răbdare și să inspirați adânc la fiecare nou capitol. Din fericire, cartea are un final pozitiv, așa că ne putem consola cu gândul că Eunice a primit ce merita în final.

De ce am citit cartea? Prima oară mi-a adus aminte de un film horror cu același titlu și, în graba de a pleca de la bibliotecă, nu am citit recenzia de pe ultima copertă. Era deja prea târziu să o pun la loc, așa că am început să o citesc fără nicio așteptare, complet ignorantă în ceea ce privea subiectul cărții. Dar am trecut, pagină cu pagină, prin fiecare capitol, mirându-mă de existența unor specimene de calibrul lui Eunice. Nu m-am putut abține să nu simpatizez cu Alloma și să îmi doresc ca totul să se termine cu bine pentru ea, să scape din tenebrele casei în care locuia.

V-o recomand doar dacă nu sunteți slabi de inimă. Sunt multe cărți scrise pe acest subiect, dar nu voi putea citi prea devreme un nou volum. E prea mult pentru mine.

Lectură placută, cititori!

When I was a little girl I believed what I was told over and over again: that I was evil, that I deserved to be tortures because I was the Devil’s child…

În căutarea tristeții pierdute

Înainte să încep articolul, aș vrea să precizez că orice carte e magnifică în felul ei, indiferent de editura la care a fost publicată. La câte edituri sunt în România în momentul actual, nu ar fi ceva ieșit din comun ca unuia să îi placă mai mult o editură decât alta, dar e normal, mai ales că ele au un target anume și o piață pe care trebuie să o acopere. Deci dacă vă întâlniți cu cineva care citește cărți de la Litera, dar nu îi plac cele de la Rao, pe când vouă vă plac tocmai invers, ar trebui să acceptați această diferență și poate puteți afla lucruri noi despre o categorie de cărți pe care nu le-ați considerat până acum demne de a fi vândute. Sau poate nu. E alegerea fiecăruia.

Evident că și eu am preferințe în ceea ce privește editurile și cărțile pe care le traduc sau le tipăresc direct în limba română, dar nu am fost niciodată pusă în situația de a urî o editură doar pentru că există. Nu, acest lucru mi se întâmplă doar în ceea ce privește oamenii cu care intru în contact. Dar în rest încerc să accept fiecare lucru în parte, iar dacă nu îmi place deloc, sau nu îi văd rostul, prefer să îl las în pace și să îmi văd de ale mele.

De asemenea, scuzați calitatea pozei. Camera mea e dispărută în acțiune, așa că am folosit telefonul, care nu e chiar de ultima generație. A ieșit ca mai jos. În plus, nu voia să o micșoreze ca să încapă la imagine reprezentativă, așa că am mutat-o aici…nu știu de ce mă bate tehnologia astăzi, dar acum și aragazul are o criză, sora mea doarme, sunt singură și am nevoie de ajutor. *starts crying in the distance*


14054872_1150612424997959_335463522_n

Titlu: neverland

Autor: Radu Găvan

Editură: Herg Benet

Număr pagini: 174

O carte care începe trist nu ar trebui să se termine trist. Ar trebui să păstreze aceeași nesiguranță care îl ajută pe cititor să aibă momente de dubii, să spere că totul se va termina bine, dar să îl lovească tare când se apropie de finalul cărții și să îi arate că nu el face regulile, ci autorul. Iar autorii joacă un joc crud cu inimile cititorilor, făcându-i să înțeleagă, la final, că nu fericirea e cea care conteză, iar lumea nu e un loc bun doar pentru că e o lume ficțională, unde multe lucruri se pot întâmpla. Autorul e un dumnezeu care se joacă cu viețile personajelor și ale cititorilor deopotrivă.

Radu Găvan e un asemenea autor. Între două puncte pline de tristețe și dezolare, o flacără mică anunță prezența speranței, de care fiecare cititor se agață. Dar e un fals, un kitch care face ca totul să doară și mai mult. De ce? Pentru că așa a fost construită.

Povestea din neverland nu e fixă într-un univers ficțional, ci își întinde rândurile în viața reală, a noastră. Anton, personajul principal, are o viață a lui, deși limitată, are prieteni, cunoștințe, un loc de muncă, o dragoste. Are și foarte multă suferință, suferință care stă la baza acestui roman. E un mod de a ne reaminti că nu totul e frumos și nu ne așteaptă paradisul la finalul vieții. Ca oricare altă carte bună, are un flux al povestirii care îmbină mai multe destine. Pe de o parte este încercarea lui Anton de a-și păstra sănătatea mintală, iar de cealaltă parte a zidului e Ionuț și chinurile prin care trece pentru a-și redobândi libertatea. Cei doi sunt asemănători, singuri și cu puțini prieteni, capabili de a face chiar și cele mai oribile acte pentru a se apăra, dar și pentru a-i salva pe cei la care țin. Anton e bântuit de fantoma soției moarte, care îl acuză că odată cu ea a omorât-o și pe Letiția, fiica lor de cinci ani, Ionuț e bântuit de trecutul brutal, violent, care nu îl lasă să uite ce a făcut. Deși cei doi nu iau contact unul cu celălalt decât foarte puțin pe parcursul romanului, fiecare acțiune și gest pe care îl fac îi apropie inevitabil.

Cele două părți ale romanului, Neverland și Wonderland, descriu traseul pe care îl face personajul. În prima parte el este în căutarea tărâmului promis, al unui viitor mai bun atât pentru el, cât și pentru fiica sa. Face tot ce îi stă în putință pentru a scăpa de garsoniera mică și sufocantă, de parcul plin de gunoaie, de vecinii perverși. Anton își găsește o nouă sursă de venit, făcând pe „criticul” pentru fiul lui Luis, Theo. Dar acest lucru nu îi aduce fericirea, ci îl transformă într-un personaj demn de tot râsul. Sigur, motivația este încă acolo, dar se adâncește atât de mult în obsesia sa de a scăpa, încât nu își dă seama când viața sa se prăbușește. Cu câteva decizii proaste în arsenal, romanul continuă povestea în Wonderland, o mică portiță de scăpare. Dar, așa cum am zis mai sus, nimic nu are un final fericit, nici măcar această carte. Destinul și fuga lui Anton ia sfârșit, în urma lui rămânând Letiția, păzitoarea secretelor și făuritoarea unui nou viitor.

Nu aș putea spune care parte mi-a plăcut cel mai mult, pentru că sentimentul de tristețe m-a însoțit pe durata lecturii. Nu e o carte pe care să o poți citi într-o zi de vară, poate în drum spre mare, sau chiar când stai pe plajă, pentru că nu îți oferă dispoziția necesară de a privi în jur cu optimism. Mai mult, te face să te întrebi până unde te-ai duce ca să scapi de propriile lanțuri.

 

Petalele trandafirului freamătă sub apăsarea stropilor și, prin ceața a ceea ce am fost, văd o mână albă cum ține tulpina între degetele subțiri, aud murmurul unui te iubesc ce se risipește usor, simt o îmbrățișare slabă și, pentru o clipă, ea e aici și mă privește în ochi, apoi chipul de fum se pierde în nimicul din jur și sunt iar singur.

(Radu Găvan, neverland, p. 76-77)