Error 404. „Acasă” Not Found

Dacă nu ești niciodată sigur că te afli într-un mediu corespunzător creșterii, cum să ai încredere în oameni? Dacă părinții tăi sunt dispuși să te lase în grija altcuiva pentru o perioadă nedeterminată de timp, care se poate întinde spre „totdeauna”, de ce să mai încerci să devii o persoană sociabilă, prietenoasă, care are încredere în ceilalți? Uneori nu prețuim lucrurile pe care le avem decât după ce este prea târziu.

Am început să citesc cartea aceasta într-o perioadă mai agitată. Lucrurile erau stresante la facultate, nu mă puteam concentra pe nimic, tot ce voiam era să fiu lăsată în pace cu deciziile mele proaste și, dacă se putea, să cad într-o comă adâncă din care să nu mă trezesc prea devreme. Din păcate nu m-a ajutat să mă relaxez și nici nu o va face vreodată, pentru că emoțiile pe care le trezește în mine sunt confuze și haotice.

TITLU: Deliver Me from Evil: A Sadistic Foster Mother, a Childhood Torn Apart

AUTOR: Alloma Gilbert

EDITURĂ: Pan

NUMĂR PAGINI: 267

Deliver Me from Evil este o carte autobiografică a unei fete care, timp de mai bine de zece ani, a crescut sub tirania unei mame adoptive fără inimă. E povestea unei copilării pierdute și a regăsirii unei maturități grăbite, plină de peripeții.

Alloma a crescut fericită cu părinții și bunica ei până la vârsta de șase ani, când serviciile sociale din Marea Britanie au hotărât să o trimită în amplasament, deoarece mama ei era bolnavă, iar tatăl și bunica se ocupau mai mult de aceasta decât de Alloma. Ceea ce inițial a început ca o casă adoptivă pe termen scurt s-a transformat într-o perioadă de coșmar care s-a întins până când ea a împlinit 17 ani și a reușit să scape.

Eunice Spry pare a fi o bătrânică blândă, iubitoare, grijulie, care iubește copiii și care vrea să le ofere un cămin sigur până când părinții lor se pun pe propriile picioare. Este atentă la părinți și la asistenții sociali, rămânând mereu calmă și colectată. Cu copiii se poartă extrem de bine, oferindu-le dulciuri, mici cadouri, mese calde și sentimentul de dragoste.

Alloma a căzut în capcana ei, deși nu poate fi de condamnat. Era foarte mică și nu înțelegea ce se întâmplă. După ce a fost constrânsă de Eunice să locuiască cu ea pentru totdeauna, Alloma a intrat într-un tărâm al coșmarurilor de unde nu a putut scăpa prea curând. Nu voi intra în detaliile crude despre ce s-a întâmplat în cei 11 ani de captivitate, dar dacă hotărâți să citiți cartea, vă avertizez să aveți răbdare și să inspirați adânc la fiecare nou capitol. Din fericire, cartea are un final pozitiv, așa că ne putem consola cu gândul că Eunice a primit ce merita în final.

De ce am citit cartea? Prima oară mi-a adus aminte de un film horror cu același titlu și, în graba de a pleca de la bibliotecă, nu am citit recenzia de pe ultima copertă. Era deja prea târziu să o pun la loc, așa că am început să o citesc fără nicio așteptare, complet ignorantă în ceea ce privea subiectul cărții. Dar am trecut, pagină cu pagină, prin fiecare capitol, mirându-mă de existența unor specimene de calibrul lui Eunice. Nu m-am putut abține să nu simpatizez cu Alloma și să îmi doresc ca totul să se termine cu bine pentru ea, să scape din tenebrele casei în care locuia.

V-o recomand doar dacă nu sunteți slabi de inimă. Sunt multe cărți scrise pe acest subiect, dar nu voi putea citi prea devreme un nou volum. E prea mult pentru mine.

Lectură placută, cititori!

When I was a little girl I believed what I was told over and over again: that I was evil, that I deserved to be tortures because I was the Devil’s child…

În căutarea tristeții pierdute

Înainte să încep articolul, aș vrea să precizez că orice carte e magnifică în felul ei, indiferent de editura la care a fost publicată. La câte edituri sunt în România în momentul actual, nu ar fi ceva ieșit din comun ca unuia să îi placă mai mult o editură decât alta, dar e normal, mai ales că ele au un target anume și o piață pe care trebuie să o acopere. Deci dacă vă întâlniți cu cineva care citește cărți de la Litera, dar nu îi plac cele de la Rao, pe când vouă vă plac tocmai invers, ar trebui să acceptați această diferență și poate puteți afla lucruri noi despre o categorie de cărți pe care nu le-ați considerat până acum demne de a fi vândute. Sau poate nu. E alegerea fiecăruia.

Evident că și eu am preferințe în ceea ce privește editurile și cărțile pe care le traduc sau le tipăresc direct în limba română, dar nu am fost niciodată pusă în situația de a urî o editură doar pentru că există. Nu, acest lucru mi se întâmplă doar în ceea ce privește oamenii cu care intru în contact. Dar în rest încerc să accept fiecare lucru în parte, iar dacă nu îmi place deloc, sau nu îi văd rostul, prefer să îl las în pace și să îmi văd de ale mele.

De asemenea, scuzați calitatea pozei. Camera mea e dispărută în acțiune, așa că am folosit telefonul, care nu e chiar de ultima generație. A ieșit ca mai jos. În plus, nu voia să o micșoreze ca să încapă la imagine reprezentativă, așa că am mutat-o aici…nu știu de ce mă bate tehnologia astăzi, dar acum și aragazul are o criză, sora mea doarme, sunt singură și am nevoie de ajutor. *starts crying in the distance*


14054872_1150612424997959_335463522_n

Titlu: neverland

Autor: Radu Găvan

Editură: Herg Benet

Număr pagini: 174

O carte care începe trist nu ar trebui să se termine trist. Ar trebui să păstreze aceeași nesiguranță care îl ajută pe cititor să aibă momente de dubii, să spere că totul se va termina bine, dar să îl lovească tare când se apropie de finalul cărții și să îi arate că nu el face regulile, ci autorul. Iar autorii joacă un joc crud cu inimile cititorilor, făcându-i să înțeleagă, la final, că nu fericirea e cea care conteză, iar lumea nu e un loc bun doar pentru că e o lume ficțională, unde multe lucruri se pot întâmpla. Autorul e un dumnezeu care se joacă cu viețile personajelor și ale cititorilor deopotrivă.

Radu Găvan e un asemenea autor. Între două puncte pline de tristețe și dezolare, o flacără mică anunță prezența speranței, de care fiecare cititor se agață. Dar e un fals, un kitch care face ca totul să doară și mai mult. De ce? Pentru că așa a fost construită.

Povestea din neverland nu e fixă într-un univers ficțional, ci își întinde rândurile în viața reală, a noastră. Anton, personajul principal, are o viață a lui, deși limitată, are prieteni, cunoștințe, un loc de muncă, o dragoste. Are și foarte multă suferință, suferință care stă la baza acestui roman. E un mod de a ne reaminti că nu totul e frumos și nu ne așteaptă paradisul la finalul vieții. Ca oricare altă carte bună, are un flux al povestirii care îmbină mai multe destine. Pe de o parte este încercarea lui Anton de a-și păstra sănătatea mintală, iar de cealaltă parte a zidului e Ionuț și chinurile prin care trece pentru a-și redobândi libertatea. Cei doi sunt asemănători, singuri și cu puțini prieteni, capabili de a face chiar și cele mai oribile acte pentru a se apăra, dar și pentru a-i salva pe cei la care țin. Anton e bântuit de fantoma soției moarte, care îl acuză că odată cu ea a omorât-o și pe Letiția, fiica lor de cinci ani, Ionuț e bântuit de trecutul brutal, violent, care nu îl lasă să uite ce a făcut. Deși cei doi nu iau contact unul cu celălalt decât foarte puțin pe parcursul romanului, fiecare acțiune și gest pe care îl fac îi apropie inevitabil.

Cele două părți ale romanului, Neverland și Wonderland, descriu traseul pe care îl face personajul. În prima parte el este în căutarea tărâmului promis, al unui viitor mai bun atât pentru el, cât și pentru fiica sa. Face tot ce îi stă în putință pentru a scăpa de garsoniera mică și sufocantă, de parcul plin de gunoaie, de vecinii perverși. Anton își găsește o nouă sursă de venit, făcând pe „criticul” pentru fiul lui Luis, Theo. Dar acest lucru nu îi aduce fericirea, ci îl transformă într-un personaj demn de tot râsul. Sigur, motivația este încă acolo, dar se adâncește atât de mult în obsesia sa de a scăpa, încât nu își dă seama când viața sa se prăbușește. Cu câteva decizii proaste în arsenal, romanul continuă povestea în Wonderland, o mică portiță de scăpare. Dar, așa cum am zis mai sus, nimic nu are un final fericit, nici măcar această carte. Destinul și fuga lui Anton ia sfârșit, în urma lui rămânând Letiția, păzitoarea secretelor și făuritoarea unui nou viitor.

Nu aș putea spune care parte mi-a plăcut cel mai mult, pentru că sentimentul de tristețe m-a însoțit pe durata lecturii. Nu e o carte pe care să o poți citi într-o zi de vară, poate în drum spre mare, sau chiar când stai pe plajă, pentru că nu îți oferă dispoziția necesară de a privi în jur cu optimism. Mai mult, te face să te întrebi până unde te-ai duce ca să scapi de propriile lanțuri.

 

Petalele trandafirului freamătă sub apăsarea stropilor și, prin ceața a ceea ce am fost, văd o mână albă cum ține tulpina între degetele subțiri, aud murmurul unui te iubesc ce se risipește usor, simt o îmbrățișare slabă și, pentru o clipă, ea e aici și mă privește în ochi, apoi chipul de fum se pierde în nimicul din jur și sunt iar singur.

(Radu Găvan, neverland, p. 76-77)

Dacă nu ești om de știință nu vei înțelege această carte

Glumesc, glumesc. Sau nu?

Ei bine, a venit o nouă săptămână, am avut timp să îmi ling rănile, să evit o catastrofă financiară, să termin seria Harry Potter (din nou) și să trec peste traumele deprimării provocate de caniculă. Ce altceva? A, da, mi-am amintit că Mașina timpului stă și plânge după locul ei în bibliotecă. Așa că am decis că a venit timpul să îi fac și ei o recenzie, oricât de mică și haotică ar fi, după care să o azvârl să o pun cu grijă pe raftul ei.

Titlu: Mașina timpului

Autor: H. G. Wells

Titlu original: The Time Machine

Editura: Nemira

Număr pagini: 112

Nuvela aceasta a fost pentru mult timp pe lista mea de lecturi, cam de anul trecut când am cumpărat volumul în care se află și ea. Nu știu de ce am întârziat atât de mult cu lecturarea ei, dar după ce i-am mutat de trei ori locul în bibliotecă și am șters-o de praf de două ori pe atât am decis că nu mai e cazul să amân. Și mi-a plăcut fiecare minut petrecut adâncită între foile sale.

Deși la început pare puțin prea științifică, iar unii cititori ar putea avea greutăți în a înțelege despre ce e vorba, pe parcurs lucrurile devin mai clare. De ce greutăți? Pentru că sunt introduse teorii ale timpului și ale spațiului, formule fizice și idei filosofice. Recunosc că primele capitole au necesitat o atenție sporită din partea mea, pentru că dacă treceam ca gâsca prin apă nu mai înțelegeam nimic din ce se întâmpla în continuare. Așa că am trecut cu chiu-cu-vai peste toate informațiile pe care nu m-am obosit să le învăț în liceu și am ajuns la strania concluzie că, așa cum se întâmplă în Doctor Who, și Mașina timpului se joacă cu niște noțiuni pe cât de abstracte pe atât de fascinante. Cele patru dimensiuni ale realității, implicațiile științifice pe care le au ele asupra realității, faptul că Nu există nicio deosebire între Timp și oricare dintre celelalte dimensiuni ale Spațiului, atât doar că de-a lungul Timpului se mișcă mereu conștiința noastră, toate acestea stau la baza universului creat de Wells în această operă.

Exploratorul Timpului, personajul care călătorește în timp (evident) adună la cină câțiva prieteni, printre care și distinsul nostru narator, cărora le povestește despre noua sa invenție, mașina timpului. Sceptici la început, cei cinci privesc totuși cum mica mașină dispare de sub privirile lor, însă tot nu sunt convinși că ceea ce a făcut Exploratorul e adevărat. Așa că el construiește o mașină de dimensiuni normale, în care să încapă o persoană, și îi invită din nou la cină peste o săptămână, la ora 19:00. Când vine timpul de a se reîntâlni, prietenii Exploratorului îl găsesc plin de praf, de julituri și hămesit, însă după ce se dichisește, el începe să le povestească pățaniile prin care a trecut. De aici urmează o întreagă aventură în anul 8…, care durează nu mai mult de opt zile. Exploratorul Timpului este adus de către mașină într-un viitor straniu, în care planeta este dominată de două rase: Eloii și Morlocii. Rase diferite ca de la cer la pământ, cele două se deosebesc prin tot între ele: în timp ce Eloii sunt frumoși, fini, calzi, veseli, Morlocii sunt niște creaturi albinoase, umede la atingere, violente și înfricoșătoare. De asemenea, Eloii aparțin pământului de deasupra, pe când Morlocii trăiesc în adâncuri. Eloii se tem de întuneric, iar Morlocii de lumină și tot așa. Este inutil să mai adaug de partea cui a fost Exploratorul în tot acest timp. Faptul că i-a fost luată mașina l-a făcut să colinde noul Pământ, iar în acest timp a învățat multe lucruri noi, dar pe care nu le voi aminti aici. După multe peripeții, el reușește să se întoarcă în timpul său, în epoca Victoriană, povestindu-le prietenilor lui ce a pățit. Din nou este întâmpinat de scepticism, iar Exploratorul pleacă într-o nouă călătorie pentru a aduce dovezi. Ce se întâmplă cu el aflați voi, dacă veți citi cartea, sau știți deja și v-aș ruga să nu dați spoilere pentru finalul ei.

Cam asta prezintă Mașina timpului și, deși uneori pare a fi scrisă într-un ritm alert, nu sunt ignorate anumite informații pe care le-am putea folosi în descifrarea evenimentelor. De asemenea, cartea e scrisă la persoana I, așa că e ușor să ne imaginăm ca Exploratorul Timpului vorbește cu noi, ne povestește nouă personal trăirile și întâmplările sale din viitor.

Pentru toate informațiile științifice, pentru toate teoriile prezentate și pentru toate descrierile fabuloase care încarcă fiecare rând din operă, nici nu e de mirare că e cosiderată un punct de plecare pentru literatura Science Fiction. Așa că dați-i o șansă și lăsați-vă purtați în timp și spațiu într-o mașină rudimentară, dar cu farmecul și puterea ei specifică.

Spărgătorul de nuci și planete nu foarte îndepărtate…ce?!

A fost o săptămână cam haotică, nu voi încerca să ascund asta. Am spart câteva farfurii, m-am lovit la cap, am inhalat destul lac de mobilă încât să îmi ajungă un an și m-am uitat la Supernatural ca o mică obsedată ce sunt, dar și alte lucruri neimportante. Mi-a fost lene, ce mai! Dar mi-am adus aminte că am cam rămas în urmă cu recenziile pe care trebui să le fac cărților deja citite…duh! Și am mai dat și o raită la biblioteca județeană, de unde am plecat cu șapte cărți, după ce OCD-ul meu a făcut-o pe sora mea să aibă milă de mine și să împrumute ce cărți vreau eu și pe permisul ei. Sooo…

Dar totuși să revenim la subiect. Cărți am spus? Da, cărți. Am reușit să termin Mașina timpului, și m-am apucat de alte două între timp, dar voi scrie despre ele când le va veni timpul. Astăzi vom face o călătorie pe o planetă pe care am mai vizitat-o, și care se află, în mod paradoxal, pe Terra. Ce?!

Dap, m-ați auzit / citit bine. Claudia Golea se întoarce, cu a ei Planeta Tokyo. Mă rog, continuarea romanului, adică Tokyo by Night.

Titlu: Tokyo by Night

Autor: Claudia Golea

Editură: Polirom

Număr pagini: 219

O nouă incursiune în viața vicioasă a păsărilor de noapte din Japonia are ca punct de plecare țărișoara noastră veche și plină de paradoxuri. Claudia este internată într-un spital de boli psihice, unde a ajuns din cauza părinților abuzivi, însă iese din această încurcătură relativ ușor. Imagini pline de groază, reale și cu un șarm aparte parcă te îndeamnă să citești mai multe despre ororile petrecute în spitalele de nebuni. E ca un Holocaust, dar fără morți și implicațiile politice.

Epuizată fizic și oarecum psihic, ea acceptă slujba de translator pentru o firmă japoneză de găsit noi talente, iar apoi pleacă din România, către Tokyo, pentru a deveni mama-san clubului pentru care lucra și în țara natală. Doar că slujba ei de mama-san devine complicată când o crimă are loc, iar polițistul care anchetează crima începe să devină interesat de ea. E o lume a drogurilor, una ilegală dar și palpitantă, care se învârte mai repede decât o face pământul.

Tot universul haotic care o atrage pe Claudia mereu și mereu ia sfârșit, iar viitorul ei pare, la finalul cărții, puțin mai vesel, mai deschis.

Ar trebui să folosesc multe cuvinte frumoase și elogioase, să descriu cu lux de amănunte ce am simțit eu după și în timp ce citeam cartea, dar mi-e greu să o fac. De ce? Pentru că a fost ca Recviem pentru un vis, o călătorie ca un roller coaster la finalul căreia m-am simțit vlăguită. Cred că fiecare ar trebui să îi ofere o șansă și să devină confuz, mirat poate, atunci când află că nu știe cum să pună în cuvinte sentimentele care au venit după el din carte.

Am scris cam puțin, dar nu mă învinuiți. Am zis deja că nu știu cum să pun toate sentimentele acestea pe hârtie.

sayonara