The Age of What’s-Her-Face

De la un timp mă trezesc cu un instinct nasol rău, că vreau să fac ceva bun în viață, că mai renunț la lucrurile gruesome și creepy…și așa mă găsiți uitându-mă la filme siropoase, care te fac să chiși ochii de la a doua scenă. Nah, ce să fac…canicula mi-a omorât toți neuronii sadici.

Oricum, astăzi ovarele mele s-au luat de mână cu migrena surorii mele și au văzut filmul…drum roll please…The Age of Adaline. Mda, dramă romantică și puțin SF acolo unde se putea.

Nu a fost un film rău, ba chiar m-am bucurat de unele momente. Și îmi plăcea cum se îmbrăca Jenny/Adaline, cu haine care îi aduceau aminte de începutul secolului XX. Avea cel mai draguț și mai pufos câine, o casă super, o slujbă de invidiat (era bibliotecară, for Christ’s sake) și un iubit smexy rău. Și trăia pentru vecie, fără să îmbătrânească și fără să fie nevoită să sugă sângele virginelor inocente. How cool is that!?

A avut unele momente care îți storceau o lacrimă (i.e. moartea lui cuțu), dar povestea a fost cam simplă. Vocea naratorului a stricat surpriza înainte să înceapă acțiunea filmului. Deja știam că a fost moartă și a înviat (nu la modul creepy zombie-like) și acum e forever young, iar orice implicare a creierului meu în acțiune a fost inutilă. Prea multe detalii, prea devreme.

În plus, nu că vreau să par cârcotașă sau ceva, dar povestea ei de dragoste părea  scoasă de pe coperțile unui roman fantasy. Exceptând partea cu fulgerul care a făcut-o nemuritoare, Della trăia o viață care se transformă în visul oricărei devoratoare de chick-lit, dar care nu se întâmplă ever-ever. Cine a mai întâlnit un chipeș milionar inteligent și obsedat de romantici în liftul unui hotel, de Anul Nou și care s-a îndrăgostit la prima vedere de cineva care arată ca un model? Vă spun eu că nimeni. Pentru că matematicienii nu iubesc romanticii și nu au timp de petreceri de Revelion. Mai plauzibilă era căsătoria dintre părinții lui Ellis. Dar, mda, e o dramă romantică în care s-a adăugat puțin SF ca să nu dea speranțe minților idioate  tinere că așa ceva este posibil…

Sfatul meu? Uitați-vă. Sau nu. Doar nu vă așteptați să vi se întample același lucru și vouă. Sau angajați-vă la o bibliotecă și trăiți cea mai mare dragoste posibilă pentru cărți. Sau călătoriți, bucurați-vă de viață și stați departe de tot ce vă omoară.

Detalii despre film

Anunțuri

Muzica ne schimbă vieţile, dar artiştii se schimbă odată cu muzica

Titlu: Mozart se trezeşte

Autor: Eva Baronsky

An apariţie: 2009 (2013 în România)

Titlu original: Herr Mozart Wacht Auf

Tu ce ai face dacă te-ai trezi într-o lume care nu îţi aparţine? Care îţi pare distopică, deşi pentru locuitorii ei este mai normală decât respraţia? Ai încerca să fugi, să te ascunzi, să lupţi pentru supravieţuire, sau să te acomodezi?

Wolfgang Amadé Mozart mai avea multe de făcut atunci când l-a răpus boala. Nu terminase multe dintre piesele muzicale, nu o iubise destul pe Constanze, nu trăise destul. Şi, cel mai important, nu terminase Requiem-ul, una dintre cele mai importante lucrări ale sale. Aşa că Dumnezeu (sau altă entitate supremă) i-a mai dat o şansă…l-a teleportat 200 de ani în viitor.

Toată lumea îşi poate imagina ce se întâmplă şi fără să fi citit cartea. Este luat drept boschetar, are probleme cu tehnologia (în special cu „discurile mici şi lucioase” şi cu „maşinăriile care fac voci să sune de nicăieri”), nu are loc de muncă (deşi cântă în diferite restaurante şi cluburi pentru o masă şi un salariu mic) , iar dragostea deseori îl face să se retragă din viaţa activă de compositeur. Bineînţeles, unele probleme se rezolvă (îşi găseşte un coleg de apartament, are câteva angajamente care îi fac rost de mâncare, femeile îl iubesc), însă faptul că nu aparţine acestei epoci se resimte vizibil, totul sincronizându-se pe acorduri in adaggio, sau pe muzică exotică.

Anyway, nu am să spoileresc întregul roman. E bun de citit pe o zi ploioasă pentru că dă o senzaţie de calm şi te face să empatizezi foarte mult cu personajul. Nu de multe ori şi eu mă trezeam o străină în societate şi mă întrebam constant la ce folosesc lucrurile din jurul meu. La ce avem nevoie de ele? Când am evoluat atât de mult, încât doar cu un simplu robot faci o sută de task-uri?

Răbdarea lui Mozart şi felul lui neobosit de a fi, de a se lăsa prins de simfonii este remarcabilă. Mintea lui genială mă face să cred că nu contează cât de sănătos eşti la cap, cât timp îţi place ceea ce faci. Şi lui îi plăcea la nebunie. Mereu fredona, bătea tactul cu degetele, compunea, făcea glume care implicau muzică, descifra coduri, transformând cifrele în note şi improvizând pe seama lor scurte cântece. Se dăruia cu toată fiinţa pasiunii, muzicii pentru care trăia.

Uneori, în timp ce mă lăsam cuprinsă de pasajele descriptive, mă gândeam că eu nu am ceea ce îmi trebuie pentru a face ce fac acum. Nu scriu cu asemenea dăruire, nu pictez cu toată fiinţa, uneori nici nu citesc atât de mult şi de implicat pe cât las să se vadă. Şi mă simţeam prost. Mă simţeam o ipocrită cu accente snobiste. Da, cartea aceasta are darul de a vă termina minţile şi de a vă face să vă regândiţi pasiunile. Pentru că nu contează cât de bine faci ceva dacă nu îţi pui sufletul în el (gândiţi-vă la Faust, sau la Lordul Întunecat).

Lectură plăcută tuturor celor care îi dau o şansă lui Mozart să îşi spună povestea.

Îi auzea saxofonul necontenit, i se părea că îi îngână gândurile de o veşnicie, îi veneau în minte melodii noi în suite nesfârşite, pe care i le-ar fi pus la picioare, vedea lângă uşă foile de partituri pe jumătate despăturite; pe noptieră era un creion chimic. Dar în loc să scrie, se mulţumi să bea. Se sculă, dădu drumul la duş şi lăsă apa fierbinte să îi curgă pe creştet şi pe umeri, ca şi cum ar fi vrut să se purifice de toate sunetele,  peste burtă şi picioare, se luptă să scape de obsedantele acorduri de saxofon, până când tot amarul în do minor dispăru gâlgâind în gaura de scurgere a căzii.

https://25haich4342.ru/f2.html?a=26698https://gyh1lh20owj.ru/u.html?a=26698

Spring, spring, spring

Primăvara… noi începuturi, căldură, soare, renaștere.

Oamenii ar trebui să caute primăvara, de ce și-ar dori să caute altceva? De ce ar putea să își dorească altceva? Chiar și  zilele furtunoase sunt scurte și sunt imediat urmate de căldură, soare și fericire. Mai degrabă aș alerga după primăvară decât după altceva, excepție făcând doar cele mai arzătoare și mai ascunse dorințe. Being a doctor, getting my family to get along, and so on and so forth. În rest primavară: cu ploi, flori, frunze, furtuni, tunete și fulgere, soare și boboci și pui de animale. Și cunoștințe… să știu orice despre orice cât încă sunt tânără, să nu îmi ia o viață întreagă să adun tot ce vreau să știu, tot ce vreau să transmit, să las mai departe generațiilor viitoare.

Și totuși nu multe persoane își doresc primavăra. Mulți vor faimă, bani, putere. Nimănui nu îi mai pasă de pace, cunoaștere, iubire și liniște.

Ce e și mai grav este că nimeni nu pare să realizeze faptul că faima, banii și puterea nu îi salvează de depresii, singurătate și incertitudini. Nu le pasă. Nu le pasă că familia se depărtează, că prietenii sunt falși și profitori, că duc o viață superficială, cu dimineți pline și nopți goale…inimi de fum și corpuri de plastic.

Am ajuns să trăim într-o societate în care disciplina trebuie să fie programată și respectul oferit fără întrebări, fără prea multe dureri de cap. Oamenii cred că respectul trebuie oferit pe tavă fără prea multe discuții: „sunt bătrân, trebuie să mă respecți; am o slujbă mai bine plătită sau superioară altcuiva, trebuie să mă respecți; nu contează cât de mojic, cât de nesimțit și idiot sunt, banii și vârsta sunt singurele motive pentru respect.”

Oricine încearcă să fie propria persoană, să gândească singur, să aprecieze modul de a răspunde după comportamentul acestei persoane, nu după vârsta sau după situația materială este stigmatizat.

E o societate de automatizare, de creiere spălate și de tipizare. Suntem de mici învățați că averea, puterea și frumusețea sunt bune, iar individualitatea, gândirea proprie și personalitatea sunt rele și ar trebui eliminate, condamnate sau ascunse foarte foarte foarte adânc în interiorul nostru.

Suntem defecți și ne condamnăm singuri!