Spring, spring, spring

Primăvara… noi începuturi, căldură, soare, renaștere.

Oamenii ar trebui să caute primăvara, de ce și-ar dori să caute altceva? De ce ar putea să își dorească altceva? Chiar și  zilele furtunoase sunt scurte și sunt imediat urmate de căldură, soare și fericire. Mai degrabă aș alerga după primăvară decât după altceva, excepție făcând doar cele mai arzătoare și mai ascunse dorințe. Being a doctor, getting my family to get along, and so on and so forth. În rest primavară: cu ploi, flori, frunze, furtuni, tunete și fulgere, soare și boboci și pui de animale. Și cunoștințe… să știu orice despre orice cât încă sunt tânără, să nu îmi ia o viață întreagă să adun tot ce vreau să știu, tot ce vreau să transmit, să las mai departe generațiilor viitoare.

Și totuși nu multe persoane își doresc primavăra. Mulți vor faimă, bani, putere. Nimănui nu îi mai pasă de pace, cunoaștere, iubire și liniște.

Ce e și mai grav este că nimeni nu pare să realizeze faptul că faima, banii și puterea nu îi salvează de depresii, singurătate și incertitudini. Nu le pasă. Nu le pasă că familia se depărtează, că prietenii sunt falși și profitori, că duc o viață superficială, cu dimineți pline și nopți goale…inimi de fum și corpuri de plastic.

Am ajuns să trăim într-o societate în care disciplina trebuie să fie programată și respectul oferit fără întrebări, fără prea multe dureri de cap. Oamenii cred că respectul trebuie oferit pe tavă fără prea multe discuții: „sunt bătrân, trebuie să mă respecți; am o slujbă mai bine plătită sau superioară altcuiva, trebuie să mă respecți; nu contează cât de mojic, cât de nesimțit și idiot sunt, banii și vârsta sunt singurele motive pentru respect.”

Oricine încearcă să fie propria persoană, să gândească singur, să aprecieze modul de a răspunde după comportamentul acestei persoane, nu după vârsta sau după situația materială este stigmatizat.

E o societate de automatizare, de creiere spălate și de tipizare. Suntem de mici învățați că averea, puterea și frumusețea sunt bune, iar individualitatea, gândirea proprie și personalitatea sunt rele și ar trebui eliminate, condamnate sau ascunse foarte foarte foarte adânc în interiorul nostru.

Suntem defecți și ne condamnăm singuri!

Anunțuri

Slujba mea e să concediez oameni

De ceva timp am început „munca” în cadrul resurselor umane și a unei arii de exchange din cadrul AIESEC (da, fac publicitate pentru că e super fun aici) și învăț tot felul de lucruri din ce în ce mai interesante: cum să țin un interviu, cum să motivez oameni, cum să dau feedback și…cum să „concediez” oameni (adică internaționali și de fapt le spun că nu au trecut de interviu).

Nu vreau să mă laud (nu prea e motiv de laudă), dar încep să mă pricep. Aparent reușesc să găsesc echilibrul între mesaj dur de respingere și încurajare pentru efortul depus. Deocamdată nu au început să mă bată la cap să le mai dau o șansă, ceea ce e bine, dar mai vedem pe parcurs.

În plus, e o senzație așa mișto când le spulberi iluziile oamenilor. Poate ar trebui să îmi fac o carieră din asta…ceva ca „Subalternul dumneavoastră nu își mai face munca? Vă calcă pe nervi și nu aveți curajul să îi spuneți că nu își va mai primi salariul? Nicio problemă! Sunați la 076-fire-him și *autoarea acestui blog* vă scapă de problemă!” :))

Câteva sfaturi? Să vedem…

-nu le spuneți că nu au talent și creativitate; mereu e despre efortul depus și despre cum ar trebui să îmbunătățească acest lucru

-uitați-vă la ei ca la persoane care au dat tot ce au putut, dar nu pot evolua lângă voi. Poate le va fi mai bine în alt mediu (exact ca plantele…)

-oferiți-le feedback pozitiv. Au mare nevoie de el, să înțeleagă ce le-a lipsit și ce au făcut bine (asta până devin psihotici și își pun managerul să vă întrebe și ei de ce le dați speranțe deșarte. Atunci nu mai aplicați nicio regulă și le faceți clară opinia voastră despre ei…într-un mod elegant, desigur)

And that’s about it!

When Ghosts Answer, Don’t Panic, They Probably Want to Make You Kidnap a Kid

blaze_1_fullsize

Titlul original: Blaze

Autor: Stephen King (deși e scrisă sub pseudonimul Richard Bachman)

An apariție: 2007

Număr de pagini: irelevant (cine stă să numere paginile când e absorbit de lectură?)

Conform prototipurilor de recenzie la care mă uit pe diverse bloguri când vreau să aflu mai multe despre o carte, ar trebui ca primul lucru care trebuie să se afle aici e recenzia de pe spatele cărții (știți voi, coperta 4). Dar nu o voi face. În primul rând, cine vrea să o facă poate să se uite pe net (i.e. în altă parte), sau să meargă într-o librărie și să o citească acolo. Și în al doilea rând, aceasta e recenzia mea, nu a celor care se conformează regulilor blogoristice.

Așa că…

Bun, ce trebuie să știți despre această carte e că adevăratul autor (v. „Autor”) se cam jena să publice romanul, mult timp lăsându-l să adune praf într-un sertar dintr-o bibliotecă. Spunea că nu poate concepe că mintea lui tânără a putut scrie o asemenea porcărie. În timp, și-a dat seama că volumul are potențial și cu mici modificări l-a adus la starea de astăzi. Și îi mulțumesc.

Ceea ce pare la început un thriller noir cu tente supranaturale se transformă într-o poveste cam tristă despre singurătate și despre supraviețuirea siguraticilor. Blaze, aka Clayton Blaisdell, Jr., e o namilă umană cu retard mintal provocat de „accidentarea” pe scări (adică tatăl său era beat și l-a aruncat de trei ori de pe scări) și care amintește din unele puncte de vedere de Lennie din Șoareci și oameni, de John Steinbeck, doar că nu rupe gâtul ființelor drăguțe și pufoase. Acesta, de fapt, e chiar genial sub masca prostiei care i se imputează cu orice ocazie, fiind astfel în stare să fugă de poliție destul de mult timp. El, împreună cu fostul său prieten (ajung imediat și la asta) plănuiau de multă vreme o răpire care să le asigure traiul mai mult decât decent pe o insulă călduroasă. Și chiar reușește, parțial, să îndeplinească planul.  Nu am să „spoileresc” prea mult acțiunea (chiar ieri am stricat plăcerea unora, dezvăluind finalul ultimei cărți apărute din seria A Song of Ice and Fire, de George R. R. Martin), dar vreau să vă spun că nu e ceea ce v-ați imagina venind din partea unui autor ca Stephen King, probabil și din cauză că a folosit un pseudonim.

Și câteva cuvinte despre personaje…

Blaze e unealta perfectă. Personajul principal dezvăluie multe lucruri despre sine și despre trecutul său, făcându-ne să simțim milă și înțelegere față de el (cam ca profesoara de religie atunci când își joacă bine cărțile). De asemenea, el nu funcționează decât cu ajutorul lui George (încă puțin și ajung și la el), care este o prelungire a sa în momentul povestirii. E rațiunea sa care îl îndeamnă să fie mai bun în ceea ce face. Blaze e un uriaș pe care, dacă îl observi de la distanță, realizezi că e un copil pierdut în vârtejul societății.

George (v-am spus că mai am puțin) e prietenul lui Blaze, conștiința sa, fantoma care îl bântuie. În una din incursiunile în trecutul lui Blaze aflăm cum aceștia s-au cunoscut, împrietenit și au ajuns să răpească un copil (pardon, să plănuiască să îl răpească), totul umbrit de necesitatea lui Blaze de a nu fi singur. George e tipul de personaj care spune tot ce are pe suflet, nepăsându-i dacă te jignește. Totodată, el era singurul care avea grijă de Blaze, atât cât a trăit, dar și de pe lumea cealaltă și nu se jena să îl facă în toate felurile, știind că nu va păți nimic.

Alte personaje: polițiștii, Joey, Johnny etc. (citiți și vă dumiriți voi ce personaje mai există și care e rolul lor)

„Mov? Ce culoare e aia?!”

Din capitolul perle scoase de moldoveni şi de „uăi, dispri şi vorbieşti acolo?”.

Nu m-am putut abţine să nu comentez (acum, că la momentul respectiv nu mă gândeam decât la cât de aeriană e tipa) când am aflat că nu toţi ştiu ce culoare e mov. Adică, bine bine, înţeleg când confuzi negru (care e culoare, mai nou) cu bleomarinul şi zici de roz că e culoare (e nuanţă toată ziua), dar când ai tupeul să recunoşti că nu ştii ce-i şi cu movul ăsta, deja e personal.

Şi apoi, de undeva de prin sală (pentru că eu eram la o şedinţă, în faţa a patruzeci de oameni şi vice-preşedinta mă pune să aleg o culoare preferată pe care să o ţip în sală), cineva zice foarte calm…”e violet”. Să-mi trag palme!!!

Totuşi, nu cred că eram singura pe punctul de a face o criză de apoplexie, căci am mai văzut câteva feţe rătăcite care nu ştiau dacă VP-a era sarcastică, sau chiar nu ştia despre existenţa acestei culori. Şi mă mir pe ce planetă violet=mov?

mov

violet

E atât de greu, oameni buni?