Shakespeare reinventat?

Nici nu mai știu de când nu am mai citit ceva scris de Shakespeare. Probabil din anul II de facultate, când am avut un curs despre literatura renascentistă. Țin minte că mi-au plăcut majoritatea sonetelor, toate comediile și câteva piese istorice și tragedii. Cred că oricărui student i se par redundante anumite piese, în special cele istorice. Dar, având în vedere că scria mai mult pentru curtea regală, trebuia să publice și piese în care ridica în slăvi nobilimea.

William Shakespeare are un loc special în inima mea, totuși, pentru umorul și glumele perverse, pentru monologurile pline de spiritualitate și pentru faptul că omora personaje care mă enervau la culme (spre exemplu Romeo și Julieta. Ambii. Nu i-am suportat niciodată). Am încercat cât mai mult posibil, de-a lungul anilor, să văd piese de teatru și filme inspirate de piesele sale, sau chiar modificate, rămânându-mi în memorie Twelfth Night, or What You Will (1996), Hamlet (2009), She’s the Man (2006) sau, preferatul meu, Ten Things I Hate About You (1999).

Până acum nu m-am delectat cu prea multe opere literare inspirate de marele dramaturg, dar cum niciodată nu e prea târziu, am descoperit o colecție apărută la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei. E mai mult un proiect, Hogarth Shakespeare, unde mai mulți autori reimaginează universul shakespearian și îl actualizează cu povești ale secolului XXI. Printre autorii care și-au lăsat amprenta în această colecție se numără Margaret Atwood (cunoscută mai ales pentru Povestea cameristei), Anne Tyler (autoare a numeroase titluri, printre care Căsătorie de amatori, Busola lui Noah și Breathing Lessons), Howard Jacobson (cunoscut pentru No More Mister Nice Guy, Who’s Sorry Now? și The Finkler Question), Jeanette Winterson (autoare a peste 35 de romane, dintre care amintim Portocalele nu sunt singurele fructe, Scris pe trup și Pasiunea) și Tracy Chevalier (autoarea best-seller-ului Fata cu cercel de perlă).

Proiectul Hogarth Shakespeare are o inițiativă bună. Prin repovestirea unor piese clasice, precum Neguțătorul din Veneția și Furtuna, se readuce în atenția publicului cititor valoarea și importanța pe care o au piesele lui Shakespeare, precum și nevoia păstrării vii a spiritului lor. Proiectul va continua cu încă trei romane, care vor apărea începând cu anul acesta, urmând ca în 2021 să fie publicată ultima carte, care pornește de la aceeași premisă ca piesa Hamlet.

Mă voi opri la unul dintre romane, singurul din această serie pe care l-am citit până acum, și anume Scorpia, de Anne Tyler.

Titlu: Scorpia

Autor: Anne Tyler

Titlu Original: Vinegar Girl

Editură: Humanitas

Nr. pagini: 237

Romanul Scorpia are la bază comedia Îmblânzirea scorpiei, unde o fată rebelă și cam neobrăzată este dată spre măritiș de către tatăl său unui așa-zis nobil, cu scopul de a o îmblânzi și de a îi deschide și fiicei mai mici poarta spre căsătorie. Diferența cea mai mare între Scorpia și Îmblânzirea scorpiei e că tatăl lui Kate nu  o vinde în roman, așa cum o face în piesa de teatru. Tema aceasta nu mai este abordată, probabil pentru că nu este de actualitate și pentru că o parte din cititori nu ar fi înțeles ironia și comicul situației, ci ar fi fost îngroziți și s-ar fi dus cu mintea către alte teme sumbre, cum ar fi traficul de ființe, sclavia și limitarea drepturilor umane. Ar fi schimbat tot conceptul cărții, care rămâne o lectură comică, ușoară, fără pretenții de a avea teme etice și morale profunde și complicate.

Cu toate acestea, nu se poate spune despre Scorpia că e o carte superficială. Kate trebuie să se mărite cu Piotr (echivalentul rusesc al lui Petruchio), asistentul tatălui său, pentru ca acesta să nu fie deportat (îi expira viza, deci ceva ilegalități se întâmplă, totuși, ba chiar se ridică și câteva întrebări de natură morală, deoarece Kate rămâne fata logică, ancorată în realitate). În același timp, Bunny, sora mai mică a lui Kate, se „îndrăgostește” de tutorul ei de limbă spaniolă, situație care nu ar fi fost problematică dacă Bunny nu ar fi avut 15 ani, iar tutorele său mai mult de 20 de ani. Limbajul și dialogurile amuzante mai îndulcesc din probleme, pentru că cine acordă o atenție sporită unui conflict intern când Piotr vorbește cu un accent amuzant?* Bine, poate că nu e o scuză, dar uneori nu te poți abține. Și dacă voi o faceți, atunci sunteți persoane mult mai bune decât mine.

Concluzionând, e o carte numai bună pentru vacanță, pentru cei care au citit și citesc piesele lui Shakespeare, pentru cei care caută ceva nou vara aceasta. Și dacă nu vă place, mai sunt încă opt cărți din aceași serie din care să alegeți, deci nu e o pierdere prea mare. Gusturile diferă de la cititor la cititor și, până la urmă, important e să acceptăm faptul că ne plac lucruri diferite și că nu suntem toți la fel, chiar dacă efectl de turmă ia amploare.

*În versiunea în limba engleză a cărții, el are un discurs înflorat, pompos, asemănător celui din piesa originală, în timp ce traducerea în limba română a ales să îi traducă replicile folosind cuvinte stâlcite și redând cât mai exact accentul moldovenesc stricat.

Anunțuri

Stay in School, Don’t do Drugs!

A venit și momentul când eu, ca un adult responsabil, mă uit la generațiile mai tinere și mă întreb ce naiba se întâmplă aici. Nu zic că m-am născut acu’ o sută de ani, dar „pe vremea mea”, copiii erau mai realiști, mai deconectați de tot ce ține de lumea virtuală. Acum, pe unde te uiți, pe unde te învârți, îi vezi cu telefonul în mână, de parcă dacă l-ar lăsa jos pentru mai mult de zece minute, vor uita cum să respire.

Dar nu despre tehnologie vreau să vorbesc. Vreau să aduc în discuție tema drogurilor. Și, cum acest blog este unul care face recenzii la cărți, voi vorbi despre ultima carte pe care am citit-o și care tratează tema drogurilor.

Titlu: Confessions of an English Opium Eater

Autor: Thomas de Quincey

Editură: Harper Collins

Număr pagini: 112

Nu cred că este cineva care, atunci când aude de opiu, să nu se gândească la maci, la un cort dint-o provincie chineză, la pipe lungi și de o culoare ciudată, la toate legendele care portretizează autorii ca fiind avizi consumatori de opiu pentru a-și găsi inspirația. Într-un fel au dreptate. Opiul provine din semințele unei specii de flori de mac, este folosit în întreaga lume, este fumat în pipe și majoritatea autorilor îl folosesc în scopuri recreaționale. Totuși, acest ultim lucru nu se aplică și în cazul lui de Quincey.

Cartea nu este un roman ficțional. Așadar, prezintă o parte a istorei personale a autorului, perioada dintre anii 1804 și 1821, timp în care autorul a trăit mai mult izolat de societate. Povestea începe prin a menționa câteva dintre motivele din spatele scrierii acestei confesiuni, pe care le dezvoltă mai apoi, începând istoria din copilărie, când tatăl său a murit. Este într-adevăr o poveste dickensiană demnă de a stoarce câteva lacrimi de la cititori. Desigur, autorul nu intenționează să facă acest lucru, dar modul în care prezintă evenimentele din copilărie și tinerețe ilustrează exact dramatismul romanului victorian.

Cele două părți, The Pleasures of Opium și The Pains of Opium, redau cât mai realist posibil efectele pe care opiul le are asupra corpului, atât cele fizice, cât și cele psihice. Autorul oferă motivele pentru care devine un consumator înrăit, printre care depresie, o stare fizică precară, dar și dorința de a îl întrece pe Coleridge. Ideea de bază care reiese din aceste două capitole e că, oricât de bine te-ai simți cât timp folosești droguri, efectele pe care le are asupra corpului după ce încetezi să le mai iei sunt mai rele decât cele pe care le aveai înainte. Astfel, Thomas de Quincey povestește cum, timp de patru ani, de fiecare dată când încerca să se lase de opiu, trecea prin cele mai groaznice chinuri, care păreau că nu se mai termină. Halucinații, dureri de stomac, febră, toate acestea erau mai grave decât pentru cineva care renunță la vin. Reintră într-un cerc vicios, pentru că de fiecare dată când revin aceste dureri, el ia opiu pentru a uita de ele. Astfel, deși reduce picăturile de laudanum de la câteva mii de picături pe zi la câteva sute pe zi, el nu renunță la opiu.

De ce recomand cartea? Pentru că este printre cele mai bune cărți care descriu efectele pe care consumul de droguri îl are asupra corpului și a minții. Nu este o operă fictivă, deci trăirile sunt adevărate, sau cel puțin mai adevărate, deoarece autorul nu are la dispoziție decât propria persoană, pe care nu trebuie să o schimbe, sau să o modifice pentru a se plia pe cerințele creării unei noi lumi, unde el trebuie să își ia un alter-ego. Așadar, faptul că e apropiată de adevăr, de necesitatea dezvoltării unui regim de supraviețuire care se regăsește și în cititor, face această carte să fie un produs narativ excepțional, deși uneori poate fi greu de înțeles.

Error 404. „Acasă” Not Found

Dacă nu ești niciodată sigur că te afli într-un mediu corespunzător creșterii, cum să ai încredere în oameni? Dacă părinții tăi sunt dispuși să te lase în grija altcuiva pentru o perioadă nedeterminată de timp, care se poate întinde spre „totdeauna”, de ce să mai încerci să devii o persoană sociabilă, prietenoasă, care are încredere în ceilalți? Uneori nu prețuim lucrurile pe care le avem decât după ce este prea târziu.

Am început să citesc cartea aceasta într-o perioadă mai agitată. Lucrurile erau stresante la facultate, nu mă puteam concentra pe nimic, tot ce voiam era să fiu lăsată în pace cu deciziile mele proaste și, dacă se putea, să cad într-o comă adâncă din care să nu mă trezesc prea devreme. Din păcate nu m-a ajutat să mă relaxez și nici nu o va face vreodată, pentru că emoțiile pe care le trezește în mine sunt confuze și haotice.

TITLU: Deliver Me from Evil: A Sadistic Foster Mother, a Childhood Torn Apart

AUTOR: Alloma Gilbert

EDITURĂ: Pan

NUMĂR PAGINI: 267

Deliver Me from Evil este o carte autobiografică a unei fete care, timp de mai bine de zece ani, a crescut sub tirania unei mame adoptive fără inimă. E povestea unei copilării pierdute și a regăsirii unei maturități grăbite, plină de peripeții.

Alloma a crescut fericită cu părinții și bunica ei până la vârsta de șase ani, când serviciile sociale din Marea Britanie au hotărât să o trimită în amplasament, deoarece mama ei era bolnavă, iar tatăl și bunica se ocupau mai mult de aceasta decât de Alloma. Ceea ce inițial a început ca o casă adoptivă pe termen scurt s-a transformat într-o perioadă de coșmar care s-a întins până când ea a împlinit 17 ani și a reușit să scape.

Eunice Spry pare a fi o bătrânică blândă, iubitoare, grijulie, care iubește copiii și care vrea să le ofere un cămin sigur până când părinții lor se pun pe propriile picioare. Este atentă la părinți și la asistenții sociali, rămânând mereu calmă și colectată. Cu copiii se poartă extrem de bine, oferindu-le dulciuri, mici cadouri, mese calde și sentimentul de dragoste.

Alloma a căzut în capcana ei, deși nu poate fi de condamnat. Era foarte mică și nu înțelegea ce se întâmplă. După ce a fost constrânsă de Eunice să locuiască cu ea pentru totdeauna, Alloma a intrat într-un tărâm al coșmarurilor de unde nu a putut scăpa prea curând. Nu voi intra în detaliile crude despre ce s-a întâmplat în cei 11 ani de captivitate, dar dacă hotărâți să citiți cartea, vă avertizez să aveți răbdare și să inspirați adânc la fiecare nou capitol. Din fericire, cartea are un final pozitiv, așa că ne putem consola cu gândul că Eunice a primit ce merita în final.

De ce am citit cartea? Prima oară mi-a adus aminte de un film horror cu același titlu și, în graba de a pleca de la bibliotecă, nu am citit recenzia de pe ultima copertă. Era deja prea târziu să o pun la loc, așa că am început să o citesc fără nicio așteptare, complet ignorantă în ceea ce privea subiectul cărții. Dar am trecut, pagină cu pagină, prin fiecare capitol, mirându-mă de existența unor specimene de calibrul lui Eunice. Nu m-am putut abține să nu simpatizez cu Alloma și să îmi doresc ca totul să se termine cu bine pentru ea, să scape din tenebrele casei în care locuia.

V-o recomand doar dacă nu sunteți slabi de inimă. Sunt multe cărți scrise pe acest subiect, dar nu voi putea citi prea devreme un nou volum. E prea mult pentru mine.

Lectură placută, cititori!

When I was a little girl I believed what I was told over and over again: that I was evil, that I deserved to be tortures because I was the Devil’s child…

Wasted

Looking from the distance, one could say that the sun was the only thing keeping the town alive. From a large distance, the idyllic town shone and glimmered and reflected the sunrays from thousands and thousands of hot rooftops. A slight hum could be heard, from the distance, making one think “oh, it’s alive.”

However, once one came closer to the town gates, one could see that the bright sun that governs over all mankind, did nothing good for this particular town, for it lay its unforgivable rays upon its ground, turning everything to dust. The yellow dust was patched, here and there, with darker spots, like grass had been burnt, or like blood has been splattered everywhere. The almost shiny rooftops had holes in them, and bore the dangers and the horrors of events that have long ago happened, and now it looked like the sunrays were a burden they had to carry until the end of time. Everything was rotted, the wood, the concrete, the asphalt, the steel, fruits and vegetables and people too. Upon it, like a sentence given by the old Gods, a dusty memory hung around, screaming “decay” at everyone who dared step closer to the gates, or had the misfortune of crossing them. The old railway screeched and puffed as ghost of past trains carried through time the same old, same old whisper: run…run…run…

Looking from the distance, one could always say that it was a punishment those people had to pay for what they did. Up close, the ghostly people knew that what had happened to them was no punishment. They looked through dirty, smashed windows, hidden behind torn drapes, at the street below them, where the same thing happened over and over again, like it was put on repeat, or like a record that was scratched by listening to it constantly. They were in a time loop, or so they thought, but they never knew why. They understood their so-called punishment, but why did it had to be this? Surely some other form of “punishment” could’ve been given to them, and not this barbaric display of the past, right? I mean, what is the point of moving forward, if you have to relive your worse memories with the precise of a clock?

Hope was all forgotten. Redemption was a taboo no one even wanted to think about.

So why was it that when he came, everything started to fall back together? He was nothing but a mortal, so why was he so special? The ghosts could not tell.

And neither could I, for that matter.

Everyone saw him walking on the street, far away from the gates, almost reaching the Town Square. He took every step with precise consideration, almost philosophizing whether he should make that step, or go back. From where he stood, he almost looked like one of those ghosts: no hope of redemption ahead of him, and no place where he could safely return to if he decided to turn around. I guess, the only motivation keeping him moving was the water. The sweet, cold, energizing thought of finding water, of washing his face, of calming this wretched thirst that was still laughing at him, although he desperately tried to ignore it. If the human body is made out of 70% water, then his supply was steadily and undoubtedly going down. One could say it was his destiny, to run out of water in the middle of this desert and find this old, forgotten town.

He could see only water. It rose out of the ground, in 15 meter geysers, or swirled on the ground, fumbling over dusty, almost non-existent stones, or, at some point a few steps before, dancing around him, splashing his face, as water demon fairies drove him mad. Oh, how he longed for that water.

Slowly but steadily, he walked and walked and walked until he reached the Town Square. It was just like any other Town Square, with empty food stands, and stands where trinkets were sold, and carpets and animal stands, a paved, broad, stony street with multiple arteries going up and down the city, following the lines of the houses, like a big flower that let its petals run amok in the wilderness that was the town. In the middle of this old, forgotten piazza, an old, forgotten well stood tall. Well, not that tall, after all it was just a well, but it was big nonetheless. And it looked just like any other ordinary well. Only, there was a problem with it. It held no water.

The man should have expected that. He hurried towards it, anticipating the moment the water would touch his lips, the sweet taste of fresh, cold water travelling down his throat, rejuvenating his powers after the long hours wasted in the desert. He leaned on the well, wanting to take a good look at its contents before the bucket started its descend. He mechanically threw it in the well and waited for a splash that would not come. He swung the rope up and down, to the left and to the right and after a while, he brought the bucket back. Inside, only sand covered its bottom. Old yellow sand that held no memory of humidity, of water, or even of animal body liquids. He could not drink sand.

The man sat down and took his head in his hands. He wanted so desperately to cry, but he was afraid the tears would dehydrate him even more. So he sobbed, he used his voice to give life to those tears that wouldn’t come out. Pathetic.

A brown hand reached for him and lightly touched his shoulder. It shook him until he looked up. A mane of curly, short, brown hair, with a halo made out of light gazed upon him. He could see a child, a girlish child, sitting in front of him, the brown mane and the brown hand and the light halo being the only things that he could clearly see. If he thought about it more, maybe it was a boy next to him. Or a middle-aged man, a sort of midget like he once saw in one of his grandma’s picture books about Lords that hunt the barbaric uncivilized men at the end of the world. The silhouette could have been the water demon that taunted him not so long before.

A staccato voice filled the air around them. He realized the man-child before him spoke, but he could not see his lips moving. Is this some kind of sorcery, he wondered. He realized he was being asked a question. The annoying voice repeated … what are you doing here … again and again until he had to answer … water … but the man-child only looked at him with feigned politeness … there is none … until he looked away. The light was just too much for his dry eyes.

… look around you and you will see … The man-child clearly wanted something from him, but he was just a passer-by, he had nothing, hold nothing, his mind was blanc and so was his soul … see what, there is nothing here … because for too many years he wandered the planet in search of that which was lost with his childhood … just look, and you will see … and now this damned desert with its lack of water turned the imagined oasis into a nightmare … fine … he’ll do anything if it’ll make the man-child turn away and leave him be.

His eyelids were growing heavier and heavier by the minute. He laid his head on the pavement just as the sun changed its colours. The bright, sterile cerulean sky morphing into softer shades of pink, orange, and purple one would most likely see on the walls of a nursery. And look, bunnies and bears started dancing in the sky as well. A brighter shade of red invaded his vision. Dust rose from the ground. Sounds could be heard everywhere near him.

The man opened his eyes, and found himself in the middle of a party. A traditional dance took place a few meter in front of him, multiple couples circling the Town Square and himself at the same time. Flowers fell from the sky and perfume scents enveloped every human around him. They all looked clean and fresh and perfect, with perfect smiles plastered on their face, with broken laughter coming out of them. It was like he was trapped inside a rusty music box. The particular sound of water splashing the ground caught his attention and he looked to his right. Fifteen meters geysers erupted from time to time here and there. Under one of these geysers, the man-child stood and looked smiling and him.

The man started laughing. He laughed and laughed until his stomach hurt and he bent from the middle. Tears started rolling down his face and he covered his middle with his hands, fearing he would soon break half. He kneeled on the yellow pavement laughing and laughing and laughing and ignoring the sudden coldness of the water that showered him for two minutes straight.

If one would look at the city from afar, one would see the sun shining brightly on the freshly cleaned rooftops, the dusted pavement welcoming travellers to spend the night in.

Once the town gates came closer and closer, one could see a ghost of a town, filled with dust and memories. White-backed vultures circled the town for their next meal. At the centre of the town, where the old Town Square used to be, a white circle, resembling a light halo, can be seen near an old, dust well.

And everywhere, from the town’s gates to the lower city, the wind laughs and laughs and laughs.