Procrastinare

Ah, mai sunt doar două săptămâni și încep și eu școala. Vedeți voi, ăștia care încă mergeți la liceu/școală, eu obișnuiesc să îmi bat joc de liceeni pe stradă pentru că încă sunt în vacanță. Îmi place să le văd fețele, cum se smiorcăie în sinele lor și cum se schimbă radical când aud că ei sunt torturați, dar cineva care arată de parcă ar aparține școlii generale e încă în vacanță. Bine, poate nu chiar „vacanță”, fiindcă mai am și eu lucruri de făcut.

Cum ar fi să mă pregătesc pentru examenul de admitere la masterat. No biggie, doar că trebuie să țin o prezentare de 10 minute pe o temă aleasă, tematică oferită de acum o lună, dar pe care eu am început să o fac abia în seara asta. Mai am două zile și trebuie să termin un eseu de cel puțin 7 pagini, din care să îmi scot ideei pe care să le dezvolt într-o discuție monologată de 10 minute. Yep, I am screwed.

Și ghiciți ce fac eu în loc să scriu. Da, așa e, mă uit la seriale. După un chinuitor efort intelectual, în urma căruia am reușit să scriu 153 de cuvinte, am decis că ce am scris până acum e o porcărie indubitabilă care ar trebui arsă, împreună cu creierul meu, și că mi-ar fi mai bine dacă m-aș uita la Preacher. E un serial amuzant. Asta e problema mea, las lucrurile pe ultima sută de metri. Nu contează că sunt teme pentru facultate (sau învățat, sau prezentări de pregătit, sau scrierea licenței/eseului pentru admitere), sau lucruri de făcut prin casă, sau drumuri pe la birourile oficialităților, eu nu pot fi deranjată decât în ultimul moment. Probabil dacă aș mai avea o lună de trăit și ar trebui să îmi iau rămas bun de la fiecare persoană la care țin, aș face-o cu o oră înainte de deadline. Știți voi, să nu trebuiască să vorbesc prea mult.

Și nu e doar o problemă cu plictisul, cu spleen-ul, ci e doar indiferență. Mulți îmi spun că lucrez mai bine sub stres. Eu spun că nu mă interesează ce se întâmplă, dacă la final eu ies întreagă. Și am ieșit, de cele mai multe ori. Adică, am obținut rezultate mai bune când nu mă chinuiam să fac ceva, când doar, vorba englezului, I was winging it.

Cred că ăsta e noul meu motto. Și, bineînțeles, Fake it till you make it.

În caz că nu știați că sunt (și) nihilistă.

Anunțuri

În căutarea tristeții pierdute

Înainte să încep articolul, aș vrea să precizez că orice carte e magnifică în felul ei, indiferent de editura la care a fost publicată. La câte edituri sunt în România în momentul actual, nu ar fi ceva ieșit din comun ca unuia să îi placă mai mult o editură decât alta, dar e normal, mai ales că ele au un target anume și o piață pe care trebuie să o acopere. Deci dacă vă întâlniți cu cineva care citește cărți de la Litera, dar nu îi plac cele de la Rao, pe când vouă vă plac tocmai invers, ar trebui să acceptați această diferență și poate puteți afla lucruri noi despre o categorie de cărți pe care nu le-ați considerat până acum demne de a fi vândute. Sau poate nu. E alegerea fiecăruia.

Evident că și eu am preferințe în ceea ce privește editurile și cărțile pe care le traduc sau le tipăresc direct în limba română, dar nu am fost niciodată pusă în situația de a urî o editură doar pentru că există. Nu, acest lucru mi se întâmplă doar în ceea ce privește oamenii cu care intru în contact. Dar în rest încerc să accept fiecare lucru în parte, iar dacă nu îmi place deloc, sau nu îi văd rostul, prefer să îl las în pace și să îmi văd de ale mele.

De asemenea, scuzați calitatea pozei. Camera mea e dispărută în acțiune, așa că am folosit telefonul, care nu e chiar de ultima generație. A ieșit ca mai jos. În plus, nu voia să o micșoreze ca să încapă la imagine reprezentativă, așa că am mutat-o aici…nu știu de ce mă bate tehnologia astăzi, dar acum și aragazul are o criză, sora mea doarme, sunt singură și am nevoie de ajutor. *starts crying in the distance*


14054872_1150612424997959_335463522_n

Titlu: neverland

Autor: Radu Găvan

Editură: Herg Benet

Număr pagini: 174

O carte care începe trist nu ar trebui să se termine trist. Ar trebui să păstreze aceeași nesiguranță care îl ajută pe cititor să aibă momente de dubii, să spere că totul se va termina bine, dar să îl lovească tare când se apropie de finalul cărții și să îi arate că nu el face regulile, ci autorul. Iar autorii joacă un joc crud cu inimile cititorilor, făcându-i să înțeleagă, la final, că nu fericirea e cea care conteză, iar lumea nu e un loc bun doar pentru că e o lume ficțională, unde multe lucruri se pot întâmpla. Autorul e un dumnezeu care se joacă cu viețile personajelor și ale cititorilor deopotrivă.

Radu Găvan e un asemenea autor. Între două puncte pline de tristețe și dezolare, o flacără mică anunță prezența speranței, de care fiecare cititor se agață. Dar e un fals, un kitch care face ca totul să doară și mai mult. De ce? Pentru că așa a fost construită.

Povestea din neverland nu e fixă într-un univers ficțional, ci își întinde rândurile în viața reală, a noastră. Anton, personajul principal, are o viață a lui, deși limitată, are prieteni, cunoștințe, un loc de muncă, o dragoste. Are și foarte multă suferință, suferință care stă la baza acestui roman. E un mod de a ne reaminti că nu totul e frumos și nu ne așteaptă paradisul la finalul vieții. Ca oricare altă carte bună, are un flux al povestirii care îmbină mai multe destine. Pe de o parte este încercarea lui Anton de a-și păstra sănătatea mintală, iar de cealaltă parte a zidului e Ionuț și chinurile prin care trece pentru a-și redobândi libertatea. Cei doi sunt asemănători, singuri și cu puțini prieteni, capabili de a face chiar și cele mai oribile acte pentru a se apăra, dar și pentru a-i salva pe cei la care țin. Anton e bântuit de fantoma soției moarte, care îl acuză că odată cu ea a omorât-o și pe Letiția, fiica lor de cinci ani, Ionuț e bântuit de trecutul brutal, violent, care nu îl lasă să uite ce a făcut. Deși cei doi nu iau contact unul cu celălalt decât foarte puțin pe parcursul romanului, fiecare acțiune și gest pe care îl fac îi apropie inevitabil.

Cele două părți ale romanului, Neverland și Wonderland, descriu traseul pe care îl face personajul. În prima parte el este în căutarea tărâmului promis, al unui viitor mai bun atât pentru el, cât și pentru fiica sa. Face tot ce îi stă în putință pentru a scăpa de garsoniera mică și sufocantă, de parcul plin de gunoaie, de vecinii perverși. Anton își găsește o nouă sursă de venit, făcând pe „criticul” pentru fiul lui Luis, Theo. Dar acest lucru nu îi aduce fericirea, ci îl transformă într-un personaj demn de tot râsul. Sigur, motivația este încă acolo, dar se adâncește atât de mult în obsesia sa de a scăpa, încât nu își dă seama când viața sa se prăbușește. Cu câteva decizii proaste în arsenal, romanul continuă povestea în Wonderland, o mică portiță de scăpare. Dar, așa cum am zis mai sus, nimic nu are un final fericit, nici măcar această carte. Destinul și fuga lui Anton ia sfârșit, în urma lui rămânând Letiția, păzitoarea secretelor și făuritoarea unui nou viitor.

Nu aș putea spune care parte mi-a plăcut cel mai mult, pentru că sentimentul de tristețe m-a însoțit pe durata lecturii. Nu e o carte pe care să o poți citi într-o zi de vară, poate în drum spre mare, sau chiar când stai pe plajă, pentru că nu îți oferă dispoziția necesară de a privi în jur cu optimism. Mai mult, te face să te întrebi până unde te-ai duce ca să scapi de propriile lanțuri.

 

Petalele trandafirului freamătă sub apăsarea stropilor și, prin ceața a ceea ce am fost, văd o mână albă cum ține tulpina între degetele subțiri, aud murmurul unui te iubesc ce se risipește usor, simt o îmbrățișare slabă și, pentru o clipă, ea e aici și mă privește în ochi, apoi chipul de fum se pierde în nimicul din jur și sunt iar singur.

(Radu Găvan, neverland, p. 76-77)

Sfârșitul vacanței? Nici pe departe

Plănuiam întâi să fac o recenzie nuvelei Mașina timpului, dar am văzut atâtea postări despre august și rahaturi din ăstea pe net, că mi-a pierit cheful. Și îmi e și rău, adică dacă nu ar fi ventilatorul de la cooler m-aș apuca să borăsc peste tot prin cameră.

O chestie stupidă care mă enervează de la începutul lunii e poza aia șmecheră cu „August, be good to me”. De ce? Pentru că mulți încearcă să se convingă că o afurisită de lună poate fi bună. NU, nu o să fie. Dar știți cine poate fi bun cu voi? Voi înșivă. Personal aș încerca să o las naibii de lună, că nu vine sfrâșitul lumii, și să fac ceva pentru mine. August nu e așa specială, fraților. În plus, pentru unii dintre noi, vacanța e abia la mijloc. Adică mai avem două luni de frecat menta prin casă. Asta dacă nu muncim, ceea ce ne-am dori să nu facem. Vedeți și voi problema, sau e doar mintea mea paranoică care încearcă să găsească explicații oarecum logice la ce se întâmplă în jurul nostru? Vacanțele sunt de tot căcatul dacă faci absolut nimic. Dacă muncești, să zicem că mai pierzi timpul acolo și nu se iau toți de tine că stai degeaba. Dar dacă nu ai un job, ești mereu pus la colț de către adulții responsabili că nu faci nimic cu viața ta, că ar trebui deja să ai viața pusă în ordine și toate celelalte rahaturi pe care ți le bagă pe gât de când împlinești 18 ani, de parcă e vina ta că nu ai niciun talent. Că nu le convine dacă te angajezi ca vânzătoare la chioșc. Nu, dom-le. Tre- sa fii neapărat ceva așa, mai sus-pus, ca manager de echipă, supraveghetor la nu știu ce firmă, la nu știu ce proiect, prostii din ăstea, care chipurile ar trebui să pice din cer.

M-am cam săturat și de toate prostiile cu rețele sociale și mai știu eu ce. Sunt frumoase, da, dar pentru cùt timp? Eu bântui de doi ani pe Facebook și YouTube și mai știu eu ce și deja m-am plictisit. Sunt aceleași clișee aproape penibile care te fac să îți rotești ochii la fiecare două secunde. Probabil de asta nici pe WordPress nu mai stau. De ce? Care e rostul? De ce m-am apucat de acest blog? Vreau să mai continui să scriu, sau îmi bag picioarele și merg mai departe cu altceva? Vedeți, vacanța și căldura și pierdutul timpului mă fac să o iau razna. Mă simt dezgustător de bolnavă, dar nici măcar nu știu ce am. Îmi lipsește motivația, mă aflu într-o permanentă stare de nepăsare și aș vrea să stau toată ziua în pat și să mă uit la pereți. Doar așa, să mă uit cum se așterne praful. Uneori nu am chef nici să citesc o carte. Și am un teanc foarte mare de cărți pe care trebuie să le citesc. Dar care mai e rostul? De ce ar trebui să citesc? Nu mi-ar fi mai bine să fiu proastă și ignorantă, decât să simt și să înțeleg că 90% din ce se întamplă afară e neobișnuit de neînregulă? Binecuvântați fie ignoranții pentru că pe ei nu îi apucă atacurile de panică în mijlocul străzii, nu încep să plângă atunci când lumea devine apăsătoare, nu cunosc bucuria și extazul de a trăi într-o carte, aceeași bucurie și același extaz care se destramă în clipa în care devii conștient de realitatea înconjurătoare.

Nu mai știu ce voiam să zic. Dar mereu mi se întâmplă asta. Aș putea spune că bat câmpii cu succes. Ar trebui să o fac mai des, dar din cauza vacanței nu am de ce să fiu tristă și deprimată și cu o nevoie acută de a da afară tot ce am ingurgitat de dimineață. Vreau să vină octombrie mai repede!!

Desolation

Stop it, stop it, stop it!

You are wrong, you don’t even exist. You just want me to be sickened by my own thoughts. You only care about yourself, even though you’ve been pretending you are my friend for so many years. You are still a part of me, but it hurts so bad that I want out. I want to stop feeling, to stop being hurt. You are the only way of doing that, but you are killing me. You are killing yourself. Please don’t die, please stay with me a while longer. Keep me alive so I can continue feeling, so I can continue torturing myself. You said that I was broken, that nobody could heal me. But where does that leave you? When I bleed, you bleed, and if you hurt me, you will suffer too. Don’t you get it? You are no bigger than me. Your attempts of feeling powerful are just as real as that piece of shit you like talking about. They stink and nobody likes them. So stay with me. Be still as I change myself. You will only gain things from this situation. And another thing, my cage is the most majestic thing I’ve seen so far. You know why? Because you are here with me. Forever!