Mult zgomot pentru nimic…din nou!

Open cassette player -> Insert tape -> Press Play


Înainte să trec la recenzia propriu-zisă, trebuie să lămuresc un lucru. Eu, în calitate de cititor, dar și ca persoană, sunt multe lucruri. Sunt încăpățânată, sunt pretențioasă, sufăr de OCD și sunt atee. Din cauza ultimului lucru – sau, mai bine zis, datorită lui – pot citi cam orice ține de religie, sau care are o temă, sau un personaj religios, fără să mă transform într-o persoană critică și moralizatoare, ci să privesc totul cu detașare. Sau poate e din cauză că, pentru mine, cărțile sfinte sunt doar cărți , ceva fictv care îmbină sfaturile cu poveștile, la fel cum o fac basmele, fabulele, sau mitologia. Cred că nu ar trebui să uităm că Mein Kampf a lui Hitler e la fel de bine-vândută ca și Biblia, dar nimeni nu ia lecții din cartea aia.

Dar să nu dezbatem prea mult tema aceasta, pentru că nu e locul și nici timpul potrivit. Deși cartea care urmează a fi „recenziată” este povestită din perspectiva unor evrei, deci nu strică să fiți cât mai deschiși la minte.

Să purcedem, așadar.

 

Titlu: Numele meu este Shylock

Autor: Howard Jacobson

Titlu Original: Shylock Is My Name

Editură: Humanitas

Număr pagini: 265

Acum ceva timp vorbeam de o nouă colecție apărută la editura Humanitas, Proiectul Hogarth Shakespeare, apărut sub tutela Raftului Denisei. Prima carte citită a fost Scorpia, un roman comic, ușor de citit și de înțeles.

Lucrurile se schimbă în Numele meu este Shylock, care se vrea a fi o repovestire a Neguțătorului din Veneția. Dacă nu ar fi fost limbajul extrem de plictisitor, poate aș fi fost mai îngăduitoare. Dar, din această cauză, am cam pierdut contactul cu acțiunea și nu am fost complet atentă la desfășurarea evenimenelor. Deși a fost lăudată ca fiind „comică” și savuroasă, pentru mine nu a fost așa. De ce? Pentru că personajele au fost de-a dreptul enervante. Erau triste și se complăceau în tristețea lor, erau deranjate de statutul pe care îl aveau în societate, dar erau încăpățânate și nu voiau să schimbe nimic, dând vina pe tradiție și pe istorie. În plus, cele două personaje principale, Shylock și Strulovich, embleme ale evreilor de peste tot (sau așa voiau ei să creadă), făceau totul plecând de la premisa că sunt EI – evreii – și RESTUL – neevreii – fapt care poate fi considerat extrem de rasist. Iar cartea parcă făcea totul să pară „extrem de rasist”, hiperbolizând întregul conflict din Neguțătorul din Veneția.  Iar această schismă prezentată în roman devine și mai evidentă prin descrierea stereotipică a personajelor, a modului lor de a gândi, aflat pe planuri opuse unul față de altul.

Totul pornește de la o problemă atât familială, cât și morală. Sau, mai precis, de la cât de departe pot merge unii oameni pentru a-și ține familia aproape. La fel ca în Neguțătorul din Veneția, cele două familii își pierd copiii în fața străinilor, iar din această cauză cer o recompensă în carne. Desigur, lucruile sunt modernizate, sau cât se poate de modernizate, așa că doar circumcizia rămâne factorul decisiv, apartenența indubitabilă la o credință și la o cultură cu care, de altfel, nu ai avea nimic în comun. Din nou, evrei vs neevrei pare a fi punctul de plecare de la toată tărășenia. E o farsă prost construită, cu niște personaje de-a dreptul deprimante, sau enervante, fără coloană vertebrală. All in all, it was a waste of time.

Desigur, nu vă sfătuiesc să nu citiți cartea. Ba, din contră, făceți-o, iar apoi veniți să mă contraziceți. Chiar duc lipsă.

Lectură plăcută!

Anunțuri

Error 404. „Acasă” Not Found

Dacă nu ești niciodată sigur că te afli într-un mediu corespunzător creșterii, cum să ai încredere în oameni? Dacă părinții tăi sunt dispuși să te lase în grija altcuiva pentru o perioadă nedeterminată de timp, care se poate întinde spre „totdeauna”, de ce să mai încerci să devii o persoană sociabilă, prietenoasă, care are încredere în ceilalți? Uneori nu prețuim lucrurile pe care le avem decât după ce este prea târziu.

Am început să citesc cartea aceasta într-o perioadă mai agitată. Lucrurile erau stresante la facultate, nu mă puteam concentra pe nimic, tot ce voiam era să fiu lăsată în pace cu deciziile mele proaste și, dacă se putea, să cad într-o comă adâncă din care să nu mă trezesc prea devreme. Din păcate nu m-a ajutat să mă relaxez și nici nu o va face vreodată, pentru că emoțiile pe care le trezește în mine sunt confuze și haotice.

TITLU: Deliver Me from Evil: A Sadistic Foster Mother, a Childhood Torn Apart

AUTOR: Alloma Gilbert

EDITURĂ: Pan

NUMĂR PAGINI: 267

Deliver Me from Evil este o carte autobiografică a unei fete care, timp de mai bine de zece ani, a crescut sub tirania unei mame adoptive fără inimă. E povestea unei copilării pierdute și a regăsirii unei maturități grăbite, plină de peripeții.

Alloma a crescut fericită cu părinții și bunica ei până la vârsta de șase ani, când serviciile sociale din Marea Britanie au hotărât să o trimită în amplasament, deoarece mama ei era bolnavă, iar tatăl și bunica se ocupau mai mult de aceasta decât de Alloma. Ceea ce inițial a început ca o casă adoptivă pe termen scurt s-a transformat într-o perioadă de coșmar care s-a întins până când ea a împlinit 17 ani și a reușit să scape.

Eunice Spry pare a fi o bătrânică blândă, iubitoare, grijulie, care iubește copiii și care vrea să le ofere un cămin sigur până când părinții lor se pun pe propriile picioare. Este atentă la părinți și la asistenții sociali, rămânând mereu calmă și colectată. Cu copiii se poartă extrem de bine, oferindu-le dulciuri, mici cadouri, mese calde și sentimentul de dragoste.

Alloma a căzut în capcana ei, deși nu poate fi de condamnat. Era foarte mică și nu înțelegea ce se întâmplă. După ce a fost constrânsă de Eunice să locuiască cu ea pentru totdeauna, Alloma a intrat într-un tărâm al coșmarurilor de unde nu a putut scăpa prea curând. Nu voi intra în detaliile crude despre ce s-a întâmplat în cei 11 ani de captivitate, dar dacă hotărâți să citiți cartea, vă avertizez să aveți răbdare și să inspirați adânc la fiecare nou capitol. Din fericire, cartea are un final pozitiv, așa că ne putem consola cu gândul că Eunice a primit ce merita în final.

De ce am citit cartea? Prima oară mi-a adus aminte de un film horror cu același titlu și, în graba de a pleca de la bibliotecă, nu am citit recenzia de pe ultima copertă. Era deja prea târziu să o pun la loc, așa că am început să o citesc fără nicio așteptare, complet ignorantă în ceea ce privea subiectul cărții. Dar am trecut, pagină cu pagină, prin fiecare capitol, mirându-mă de existența unor specimene de calibrul lui Eunice. Nu m-am putut abține să nu simpatizez cu Alloma și să îmi doresc ca totul să se termine cu bine pentru ea, să scape din tenebrele casei în care locuia.

V-o recomand doar dacă nu sunteți slabi de inimă. Sunt multe cărți scrise pe acest subiect, dar nu voi putea citi prea devreme un nou volum. E prea mult pentru mine.

Lectură placută, cititori!

When I was a little girl I believed what I was told over and over again: that I was evil, that I deserved to be tortures because I was the Devil’s child…

Hello, Bitches!

Sooo…I’m back.

4817c7e658fd199b57a70e1400cfdfb7cf47c0cc_hq

Știu că la începutul anului era toată pălăvrăgeala „New Year New Me”, dar asta era doar atât. Vorbă goală. Nimeni nu ține cont de rezoluțiile de Anul Nou, nici măcar eu…în special eu.

Deci, ce am făcut în aceste șase luni, dacă nu am scris recenzii pe blog? Mai nimic. Am învățat, am scris cam 70 de pagini la lucrarea de licență, am susținut toate examenele pe care trebuia să le susțin, am murit de mai multe ori, am avut câteva căderi nervoase și am citit ce trebuia să citesc.

„Aaa, deci ai citit???” mă veți întreba acum.

Da, am citit. Dar nu literatură. Cel puțin, nu în timpul liber. Toate cărțile pe care am pus mâna de la începutul anului au avut legătură cu facultatea și cu lecturile ei obligatorii. Dacă vreți să vă recomand ceva, nu voi putea. Nu a fost un an plin de lecturi memorabile. Cred că singurele pe care mi le pot aminti, pentru că ori am făcut eseu după ele, ori m-au enervat la culme, sunt „Weekend” de Fay Weldon și „The Secret Sharer” de Joseph Conrad. Dacă vreți să pierdeți maxim o oră din viața voastră, puteți să citiți aceste două nuvele.

În rest, am citit foarte multe cărți de critică literară, analiză literară, antologii de eseuri despre tema pe care mi-am ales-o pentru licență, biografii, dar au fost atât de multe, încât îmi amintesc doar o parte din ele. Știu doar că mă bucur că am scăpat, că nu mai deschid laptop-ul cu groază, că nu mă mai întâmpină un desktop plin de documente și fișiere legate de facultate. Gata, am scăpat, mă pot bucura de vacanță.

Și ce vacanță plăcută voi avea. După un an universitar stresant, următoarele trei luni mi se vor părea ca o mană cerească și, în plus, va fi o bine meritată pauză de la studii, de la navetă, de la cursuri plictisitoare și obositoare. Mă pot uita la toate serialele propuse și voi putea citi câte cărți (și ce cărți) vreau, fără să mă simt vinovată că nu mă concentrez pe studii.

Nu în ultimul rând, TBR-ul meu actual constă în câteva cărți începute pe parcursul ultimelor luni și pe care încă nu le-am terminat, dar și câteva pe care le-am cumpărat și pe care nu am reușit să le citesc (ce să fac, aveam nevoie de terapie prin shopping la sfârșitul unor anumite zile, iar dacă hainele și machiajul nu mă pasionează, rămân doar cu pantofii și cărțile).

Lista (incompletă) este următoarea:

D.H. Lawrence – Sons and Lovers

Anton Holban – Ioana

William Golding – Neuromantul

Alloma Gilbert – Deliver Me from Evil

Kazuo Ishiguro – The Remains of the Day

+cam toate romanele scrise de F. Scott Fitzgerald.

Și orice îmi mai cade în mâini, pentru că luna viitoare voi pleca în Italia, voi sta până la începutul lunii august și în mod clar voi vizita fiecare librărie peste care voi da. Cred că mă voi întoarce acasă cu mai multe cărți decât haine.

Vacanță plăcută, cititori!

 

New Year, New Me Crap

Acum că am trecut de Anul Nou, de Crăciun, de perioada în care o luasem razna și refuzasem să mai citesc ceva, iar să scriu îmi era prea lene, am hotărât să îi acord acestui blog o nouă șansă. Deocamdată nu știu sigur ce o să fac cu el, dar cred că voi continua să fac recenzii la cărți. Totuși, ceva nou pentru mine, voi face recenzii doar la cărțile care nu sunt supra-mediatizate, super-populare, abia scoase de la tipar, calde și mirosind a cerneală, ci voi încerca să duc discuția către cărțile pe care lumea nu prea le citește ori pentru că nu a auzit de ele, ori pentru că nu sunt iubite de multă lume. Totuși, nu veți vedea aici serii de cărți foarte jalnice și cu un plot de te apucă râsul, precum nici cărți de pe vremea bunicii, a comunismului, sau foarte obscure încât nu se mai găsesc pe piață. Din nou, nu prea are sens ce spun, dar când m-a împiedicat asta să fac ceva ce nu îmi place. Sau să bat câmpii elegant.

Oricum, trecând la alte probleme mai persistente, mi-am actualizat Reading Challenge-ul. Anul trecut, a fost cam jalnic, neîndeplinind nici jumătate din cerințe. Am fost cam leneșă, știu. Dar anul acesta, motivată de „New Year, new me”, motto-ul hipsterilor patetici, am hotărât că e mai bine să fac ceva constructiv cu viața mea, în loc să pierd timpul în fața laptop-ului, dând scroll pe Facebook. Așa că, da…am luat lista de provocări de pe PopSugar, ca și anul trecut, am mai adăugat câteva cărți acolo, să fie cifră rotundă, iar când am setat numărul de cărți pe Goodreads, am aflat că sunt în urmă cu trei cărți. Bine, bine, acum am trei cărți începute (pentru facultate), așa că zilele acestea vor fi tăiate de pe listă pentru că sunt relativ scurte și oarecum interesante. Mai multe detalii vor veni săptămâna aceasta, când mă voi îndura să scriu recenzii și pentru ele. Sau, oricum, câteva gânduri.

Dar stați, asta nu e tot. Înainte ca eu să fi dispărut complet de pe WordPress pentru câteva luni, luasem decizia ca anumite zile ale săptămânii să fie dedicate anumitor teme. Ei, nu știu sigur dacă o să continui cu ele, deocamdată e prea mult de muncă, dar săptămâna aceasta vă las totuși cu o poezie drăguță și scurtă care mă fascinează de când eram mică.

Oh you may not think I’m pretty,
But don’t judge on what you see,
I’ll eat myself if you can find
A smarter hat than me.

You can keep your bowlers black,
Your top hats sleek and tall,
For I’m the Hogwarts Sorting Hat
And I can cap them all.

There’s nothing hidden in your head
The Sorting Hat can’t see,
So try me on and I will tell you
Where you ought to be.

You might belong in Gryffindor,
Where dwell the brave at heart,
Their daring, nerve, and chivalry
Set Gryffindors apart;

You might belong in Hufflepuff,
Where they are just and loyal,
Those patient Hufflepuffs are true
And unafraid of toil;

Or yet in wise old Ravenclaw,
if you’ve a ready mind,
Where those of wit and learning,
Will always find their kind;

Or perhaps in Slytherin
You’ll make your real friends,
Those cunning folks use any means
To achieve their ends.

So put me on! Don’t be afraid!
And don’t get in a flap!
You’re in safe hands (though I have none)
For I’m a Thinking Cap!

Ei, v-ați dat seama de unde e? Nu? Rușine să vă fie!