Stay in School, Don’t do Drugs!

(!!! Această carte a fost citită și recenziată în luna august a anului 2017, deci cu mult-mult timp în urmă, iar unele lucruri s-ar putea să se fi schimbat între timp!!!)

A venit și momentul când eu, ca un adult responsabil, mă uit la generațiile mai tinere și mă întreb ce naiba se întâmplă aici. Nu zic că m-am născut acu’ o sută de ani, dar „pe vremea mea”, copiii erau mai realiști, mai deconectați de tot ce ține de lumea virtuală. Acum, pe unde te uiți, pe unde te învârți, îi vezi cu telefonul în față, de parcă dacă îl lasă din mână pentru mai mult de zece minute vor uita cum să respire.

Dar nu despre tehnologie vreau să vorbesc. Vreau să aduc în discuție tema drogurilor. Și, cum acest blog este unul care face recenzii la cărți, voi vorbi despre ultima carte pe care am citit-o și care tratează tema drogurilor.

Titlu: Confessions of an English Opium Eater

Autor: Thmas de Quincey

Editură: Harper Collins

Număr pagini: 112

Nu cred că este cineva care, atunci când aude de opiu, să nu se gândească la maci, la un cort dint-o provincie chineză, la pipe lungi și de o culoare ciudată, la toate legendele care portretizează autorii ca fiind avizi consumatori de opiu pentru a-și găsi inspirația. Într-un fel au dreptate. Opiul provine din semințele unei specii de flori de mac, este folosit în întreaga lume, este fumat în pipe și majoritatea autorilor îl folosesc în scopuri recreaționale. Totuși, acest ultim lucru nu se aplică și în cazul lui de Quincey.

Cartea nu este un roman ficțional. Așadar, prezintă o parte a istorei personale a autorului, perioada dintre anii 1804 și 1821, timp în care acesta a trăit mai mult izolat de societate. Povestea începe prin a menționa câteva dintre motivele din spatele scrierii acestei confesiuni, pe care le dezvoltă mai apoi, începând istoria din copilărie, când tatăl său a murit. Este într-adevăr o poveste dickensiană demnă de a stoarce câteva lacrimi de la cititori. Desigur, autorul nu intenționează să facă acest lucru, dar modul în care prezintă evenimentele din copilărie și tinerețe ilustrează exact dramatismul romanului victorian.

Cele două părți, The Pleasures of Opium și The Pains of Opium, redau cât mai realist posibil efectele pe care opiul le are asupra corpului, atât cele fizice, cât și cele psihice. Autorul oferă motivele pentru care devine un consumator înrăit, printre care depresie, o stare fizică precară, dar și dorința de a îl întrece pe Coleridge, cu care se afla în rivalitate artistică și existențială. Ideea de bază care reiese din aceste două capitole e că, oricât de bine te-ai simți cât timp folosești droguri, efectele pe care le are asupra corpului – după ce încetezi să le mai iei – sunt mai rele decât cele pe care le aveai înainte. Astfel, Thomas de Quincey povestește cum, timp de patru ani, de fiecare dată când încerca să se lase de opiu, trecea prin cele mai groaznice chinuri, care păreau că nu se mai termină. Halucinații, dureri de stomac, febră, toate acestea erau mai grave decât pentru cineva care renunță la vin. Reintră într-un cerc vicios, pentru că de fiecare dată când revin aceste dureri, el ia opiu pentru a uita de ele. Astfel, deși reduce picăturile de laudanum de la câteva mii de picături pe zi la câteva sute pe zi, el nu renunță la opiu.

De ce recomand cartea? Pentru că este printre cele mai bune cărți care descriu efectele pe care consumul de droguri îl are asupra corpului și a minții. Nu este o operă fictivă, deci trăirile sunt adevărate, sau cel puțin mai adevărate, deoarece autorul nu are la dispoziție decât propria persoană, pe care nu trebuie să o schimbe, sau să o modifice pentru a se plia pe cerințele creării unei noi lumi, unde el trebuie să își ia un alter-ego. Așadar, faptul că e apropiată de adevăr, de necesitatea dezvoltării unui regim de supraviețuire care se regăsește și în cititor, face această carte să fie un produs narativ excepțional, deși uneori unele idei pot fi greu de înțeles.

Anunțuri

Cărţi de sulfet şi…fără suflet

De-a lungul relaţiei îndelungate pe care am avut-o cu romanele, nu s-a găsit ocazie în care să nu mă îndrăgostesc iremediabil de un autor, de un personaj(fie el uman, sau nu…dar nu vă gândiţi la ciudăţenii), sau chiar de un fragment care pentru alţii nu avea nicio noimă. Şi chiar aceste poveşti de dragoste abstracte mi-au stricat sufletul, m-au transformat în persoana cinică şi sarcastică de astăzi. Pentru că scopul lor suprem era să îmi corupă amiezile paşnice, frustrându-mi mintea. Aşa că m-am hotărât să le las să vorbească de la sine, poate unii dintre voi aţi venit deja în contact cu ele.

1)  Go Ask Alice, by Anonymous

Jurnalul unei fete de 15 ani care devine dependentă de droguri, sex şi alcool. Nimic mai potrivit ca o lectură „uşoară” în care este caracterizată obsesia adolescentelor de a fi slabe, populare, dar rebele în acelaşi timp. Puştoaica(nu are nume, nu vă panicaţi) începe să abuzeze de LSD şi de somnifere pentru a scăpa de anxietatea provocată de ideea că îşi dezamăgeşte părinţii(ironic, nu?) şi deviază de pe traseul obişnuit al fetelor de familie bună(tatăl ei era profesor). De asemenea, cartea tratează şi tema „anturajului” nepotrivit care convinge tinerii naivi să devină cool prin consum de substanţe toxice, prostituţia, lipsa unui cămin, teama de medii noi etc.

M-a lăsat cu un gust amar sfârşitul cărţii, evident. După multe frustrări aruncate monitorului laptopului, am ajuns la concluzia că încă nu ştiu să mă detaşez de personajele pentru care simt milă, dacă nu chiar furie oarbă pentru că iau toate deciziile stupide care duc la finalitatea lor…

2) Cimitirul animalelor, de Stephen King

Simt o afinitate puternică pentru această carte, în special pentru faptul că şi eu am un mic cimitir al animalelor în „fundul” curţii, dar şi pentru că a fost cartea care m-a făcut dependentă de genul horror. Ştiu, King e un geniu, e regele romanelor horror, dar mai presus de toate e singurul care îmi poate face părul de pe mâini să se ridice. De asemenea, e cartea care mi-a declanşat crizele de paranoia în serile care au urmat.

Toţi ştiu (sau ar trebui să ştie) subiectul cărţii. O familie se mută într-un orăşel, află de existenţa unui cimitir indian despre care se zice că are puterea să învie animalele îngropate acolo, tatăl se foloseşte de această superstiţie să strice echilibrul naturii, totul se termină prost, toată lumea moare. Peeerfeeect!!! Dar nu mai e la fel când descoperi că la un moment dat şi tu ţi-ai dorit să ai puterea de a readuce la viaţă pe cineva drag. Ei bine, cartea aceasta m-a lecuit de orice iluzie cu privire la moartea paşnică şi viaţa de după moarte. „Vii cu vinul, morții cu morții lor.”

3) Povestirile din Canterbury, de Geoffrey Chaucer

Primul semestru din primul an de facultate a fost plin de sânge, morţi, eroi şi…Chaucer. O colecţie de poveşti spuse de pelerinii plini de haz, de pioşenie, de ipocrizie şi altele. Mi-a hrănit timp de multe nopţi setea de umor inteligent (da, ştiu, nu am putut să citesc „Suge-o, Ramona”, ca un copil normal?), iar la sfârşit voiam mai mult. E o carte care, aşa cum se intâmplă după un maraton de Minţi criminale, te transformă într-o persoană enrvantă care răspunde ironic, dar cu umor, persoanelor care te agasează. În pofida vechimii ei, limbajul e accesibil (vă recomand traducerea lui Dan Duţescu), iar întâmplările, având puţin din sarcasmul şi parodia deprinsă de mulţi mai ales din comediile lui Caragiale, sunt actuale şi legate de realitatea cotidiană, deşi acum se muşamalizează aproape toate întâmplările comice care au legătură cu diverşi indivizi „publici” (şi care sunt televizate, deși nu merită atenţia, la cât de stupide sunt).

4) Crimă şi pedeapsă, de Feodor Dostoievski

Deşi încă în curs de lecturare (mai am puţin şi trec de jumătate), romanul acesta m-a învăţat cum să las deoparte procesele de conştiinţă şi să îmi trăiesc viaţa ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. M-am limitat la infracţiuni minore (minţit, copiat la teste, furat ultima prăjitură de pe platou), dar într-un fel îmi este teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă, undeva în viitor, voi reuşi să elimin sentimentul că îmi pasă de soarta unui anumit lucru. Deja sunt impasibilă şi mimez perfect empatia pentru ca oamenii să nu mă perceapă ca pe micul Sheldon Cooper în care mă transform, dar pe viitor nu îmi va mai păsa nici de acest lucru.

În afară de faptul că îl ador pe Razumihin şi personalitatea lui dubioasă, aflată în pragul nebuniei psihotice (nu aduce puţin cu Sherlock?), reuşesc în acelaşi timp să ţin pasul cu gândurile haotice şi delirante ale unui student şi cu iprocrizia şi prostia personajelor secundare, deşi uneori vreau să le sugrum să termin mai repede cu ele.

E o carte fără suflet, fiindcă nu mă lasă să termin celelalte cărţi începute…glumesc, e vina profei care mi-a pus cartea pe lista de lecturi obligatorii pentru examen.

5) A Song of Ice and Fire Saga, by Georige R. R. Martin

Am doar câteva cuvinte de spus despre aceste volume, iar cititorii/fanii mă vor înţelege: Curse you, George Martin, for killing all those beautiful characters, but also thank you for killing that particular annoying and pathetic excuse of a king.

Cam atât deocamdată, mă voi mai gândi la alte cărţi care mă fac să pierd nopţile, dar până atunci le voi irosi învăţând pentru examene.