Travelling 2.0.

The compartment’s door closed, and with it all noises were left outside. Slowly, everything around me toned down, and only the rusty wheels kept ringing in the night, carrying us to our destination. The night was still, despite the wheezing sound of the train and the gentle snores of the passengers.

I could never sleep while travelling. I get too excited, but a feeling like something bad is going to happen creeps out on me. I mostly day-dream: of losing my bags, of forgetting something behind, of getting off at the wrong station. So I sit in silence and wait, analysing my fellow mates in their sleep. I become a guardian.

The only problem is my mind. Lack of sleep attacks it and it starts producing weird images about those around me. Right now, the tall guy in front of me has something crawling under his shirt. A bulging shape, like a snowball, moves restlessly on his chest, sometimes jumping, sometimes just vibrating stronger and stronger until it comes to a sudden stop. Then it resumes its movement. Of course, he does not feel anything. And I cannot wake him up and tell him that his shirt has gone haywire, he would think me insane.

The rest of the group sleeps. I hum silently, keeping the nightmares at bay. From the corridor, a bit of light comes in the compartment, and the window becomes a mirror. I see my ghostly face, blank eyes looking behind. I can see limbs and clothes scattered on the benches. There are six of us here, in this cramped room. Five teenagers and an adult. The teenagers were drunk. The adult was being responsible. We were all singing old songs, songs that we learned from our grandparents, songs that now are mostly unknown. And we drank.

The girl’s hair has turned into golden daggers. They float around her head, hissing like snakes, turning into a dangerous halo. One of them touches the girl’s forehead and blood starts spilling. Not much, it just gets into her eyelashes, and on her cheek, and then it drips onto her blouse. Magnificent. It has such a lovely colour. The daggers stop for a second, watching the blood flowing down and then, with a hiss, they attack the girl’s face. Now there’s blood everywhere.

I remember having a conversation with the adult. There was not much talking, more body language and I thought he must be a lovely person. He seemed caring, charming, grownup. Something I was not. He took care of us, explaining how the world of trains was going, how to remember when we have to get off the train and things like that. He was civilized and mannered, looking as if he lived in a book all of his life. I guess he lived surrounded by them, seeing as he had several books in his bag and he talked about them with such fondness that it was almost scary.

A spider touched my shoulder, telling me to pay attention. I looked in the mirror and there it was, legs all over the place and eyes that were spinning fast in his head. He sheds more hair than my three cats put together. Is it normal for a spider to shed hair? Is this something I will see only once, just because I am on this train? He taps my shoulder again, urging me to face him. So I turn around and stare and he stops moving, just breaths in and out. All of his eyes are closed, but a dim light comes from underneath them, and it is warm and peaceful and it makes me want to reach out and touch it. I want to live inside that light.

I have always suffered from insomnia. Nights are just not made to sleep. I am not made to sleep, when all of these great things happen at night. Most of the time I am walking around aimlessly, surrounded by darkness. Sometimes there is the moonlight, showing the trail I have to follow. I rely on hearing and smelling, my other senses are paralyzed. The only thing I can do is walk and I know I have reached my destination when there is this warm feeling growing in my chest and all my senses come to life. I do not reach home, but whatever makes me feel safe now and then.

The adult in front of me has his eyes wide open. There are no pupils, just a milky white substance. He sits crossed-armed in his chair, his face paler than the moon. He talks to me, or towards me, but no sound comes out. His purple mouth is blurred and unfocused, but it moves quickly. The strong smell of earth surrounds him and everything starts smelling the same. It feels like we are travelling in a wooden box beneath the ground. Yes, my friends… a coffin indeed. The only sound I can hear now is the buzzing from his whole being, vibrating within the walls of the compartment. The screech of the wheels cannot be heard anymore, limiting my perception of the road to the adult in front of me. In a moment, the others are gone, only the adult and I sit face to face in a cramped compartment, white eyes starring into brown ones.

A rattling sound comes from outside the door. The coach attendant passes by, rushing towards the end of the coach, aiding one of the passengers. Something weird is happening, since at this time at night we should all be sleeping. Then again, as I boarded the train, a young couple with a baby took their places several compartments to my left, so I do not think it is curious that they had a problem. Babies cannot restrain themselves, so they become restless and loud if certain arrangements are not done before.

A soft weeping sound can be heard as I doze off, facing the windows once again. It is soothing, but alarming at the same time. Behind me, my fellow travellers sit still, not one of them moving. They are enveloped in a heavy mist, looking almost dead, as they accept their slumber with utmost precision. The weeping grows louder and louder, finally becoming the cry of an unknown bird. I think it is a bird, although it could be a wale or a cat for all it matters. The darkness does not let me see clearly. I can sense one of the boys moving in his sleep. His hand rests on his stomach, a fist tightly wrapped around the blouse. The compartment suddenly reeks of iron and salt. I do not know from where. As I watch him closely, he turns his head towards me. His hand reaches out for my face but stops mere inches away. Sharp claws gingerly touch my cheeks, leaving trails of blood under my eyes. The weeping cry never stops.

            A bottle of whiskey falls down with a clank. We all jump, but they do not wake up. I remember drinking from that bottle, thinking that it is the only thing I can do while I am away from my parents, from the stupid rules they impose just so they can control my life. The bitter taste still lingers on my lips and a headache announces its visit. I try to forget about them, turning to my old friend, the window. The rising sun lights up the way, warming up my face and controlling the shadows that were my companions all throughout the night. Now, I can finally relax. In a few hours, I shall reach my destination, leaving the nightmares behind. I fall asleep for a few moments, thinking about the fresh air I will inhale once I leave this train.

The coach attendant wakes me up. I have less than five minutes to gather my luggage and make my way to the door. I thank him and look around to my companions. They are still asleep, ghostly smiles perched upon their lips. I leave them alone, knowing that they will protect those who choose to travel by train the next summer. As I make my way through the train station, five empty pairs of eye sockets stare down at me through the dusty window.

Anunțuri

Stay in School, Don’t do Drugs!

A venit și momentul când eu, ca un adult responsabil, mă uit la generațiile mai tinere și mă întreb ce naiba se întâmplă aici. Nu zic că m-am născut acu’ o sută de ani, dar „pe vremea mea”, copiii erau mai realiști, mai deconectați de tot ce ține de lumea virtuală. Acum, pe unde te uiți, pe unde te învârți, îi vezi cu telefonul în mână, de parcă dacă l-ar lăsa jos pentru mai mult de zece minute, vor uita cum să respire.

Dar nu despre tehnologie vreau să vorbesc. Vreau să aduc în discuție tema drogurilor. Și, cum acest blog este unul care face recenzii la cărți, voi vorbi despre ultima carte pe care am citit-o și care tratează tema drogurilor.

Titlu: Confessions of an English Opium Eater

Autor: Thomas de Quincey

Editură: Harper Collins

Număr pagini: 112

Nu cred că este cineva care, atunci când aude de opiu, să nu se gândească la maci, la un cort dint-o provincie chineză, la pipe lungi și de o culoare ciudată, la toate legendele care portretizează autorii ca fiind avizi consumatori de opiu pentru a-și găsi inspirația. Într-un fel au dreptate. Opiul provine din semințele unei specii de flori de mac, este folosit în întreaga lume, este fumat în pipe și majoritatea autorilor îl folosesc în scopuri recreaționale. Totuși, acest ultim lucru nu se aplică și în cazul lui de Quincey.

Cartea nu este un roman ficțional. Așadar, prezintă o parte a istorei personale a autorului, perioada dintre anii 1804 și 1821, timp în care autorul a trăit mai mult izolat de societate. Povestea începe prin a menționa câteva dintre motivele din spatele scrierii acestei confesiuni, pe care le dezvoltă mai apoi, începând istoria din copilărie, când tatăl său a murit. Este într-adevăr o poveste dickensiană demnă de a stoarce câteva lacrimi de la cititori. Desigur, autorul nu intenționează să facă acest lucru, dar modul în care prezintă evenimentele din copilărie și tinerețe ilustrează exact dramatismul romanului victorian.

Cele două părți, The Pleasures of Opium și The Pains of Opium, redau cât mai realist posibil efectele pe care opiul le are asupra corpului, atât cele fizice, cât și cele psihice. Autorul oferă motivele pentru care devine un consumator înrăit, printre care depresie, o stare fizică precară, dar și dorința de a îl întrece pe Coleridge. Ideea de bază care reiese din aceste două capitole e că, oricât de bine te-ai simți cât timp folosești droguri, efectele pe care le are asupra corpului după ce încetezi să le mai iei sunt mai rele decât cele pe care le aveai înainte. Astfel, Thomas de Quincey povestește cum, timp de patru ani, de fiecare dată când încerca să se lase de opiu, trecea prin cele mai groaznice chinuri, care păreau că nu se mai termină. Halucinații, dureri de stomac, febră, toate acestea erau mai grave decât pentru cineva care renunță la vin. Reintră într-un cerc vicios, pentru că de fiecare dată când revin aceste dureri, el ia opiu pentru a uita de ele. Astfel, deși reduce picăturile de laudanum de la câteva mii de picături pe zi la câteva sute pe zi, el nu renunță la opiu.

De ce recomand cartea? Pentru că este printre cele mai bune cărți care descriu efectele pe care consumul de droguri îl are asupra corpului și a minții. Nu este o operă fictivă, deci trăirile sunt adevărate, sau cel puțin mai adevărate, deoarece autorul nu are la dispoziție decât propria persoană, pe care nu trebuie să o schimbe, sau să o modifice pentru a se plia pe cerințele creării unei noi lumi, unde el trebuie să își ia un alter-ego. Așadar, faptul că e apropiată de adevăr, de necesitatea dezvoltării unui regim de supraviețuire care se regăsește și în cititor, face această carte să fie un produs narativ excepțional, deși uneori poate fi greu de înțeles.

Error 404. „Acasă” Not Found

Dacă nu ești niciodată sigur că te afli într-un mediu corespunzător creșterii, cum să ai încredere în oameni? Dacă părinții tăi sunt dispuși să te lase în grija altcuiva pentru o perioadă nedeterminată de timp, care se poate întinde spre „totdeauna”, de ce să mai încerci să devii o persoană sociabilă, prietenoasă, care are încredere în ceilalți? Uneori nu prețuim lucrurile pe care le avem decât după ce este prea târziu.

Am început să citesc cartea aceasta într-o perioadă mai agitată. Lucrurile erau stresante la facultate, nu mă puteam concentra pe nimic, tot ce voiam era să fiu lăsată în pace cu deciziile mele proaste și, dacă se putea, să cad într-o comă adâncă din care să nu mă trezesc prea devreme. Din păcate nu m-a ajutat să mă relaxez și nici nu o va face vreodată, pentru că emoțiile pe care le trezește în mine sunt confuze și haotice.

TITLU: Deliver Me from Evil: A Sadistic Foster Mother, a Childhood Torn Apart

AUTOR: Alloma Gilbert

EDITURĂ: Pan

NUMĂR PAGINI: 267

Deliver Me from Evil este o carte autobiografică a unei fete care, timp de mai bine de zece ani, a crescut sub tirania unei mame adoptive fără inimă. E povestea unei copilării pierdute și a regăsirii unei maturități grăbite, plină de peripeții.

Alloma a crescut fericită cu părinții și bunica ei până la vârsta de șase ani, când serviciile sociale din Marea Britanie au hotărât să o trimită în amplasament, deoarece mama ei era bolnavă, iar tatăl și bunica se ocupau mai mult de aceasta decât de Alloma. Ceea ce inițial a început ca o casă adoptivă pe termen scurt s-a transformat într-o perioadă de coșmar care s-a întins până când ea a împlinit 17 ani și a reușit să scape.

Eunice Spry pare a fi o bătrânică blândă, iubitoare, grijulie, care iubește copiii și care vrea să le ofere un cămin sigur până când părinții lor se pun pe propriile picioare. Este atentă la părinți și la asistenții sociali, rămânând mereu calmă și colectată. Cu copiii se poartă extrem de bine, oferindu-le dulciuri, mici cadouri, mese calde și sentimentul de dragoste.

Alloma a căzut în capcana ei, deși nu poate fi de condamnat. Era foarte mică și nu înțelegea ce se întâmplă. După ce a fost constrânsă de Eunice să locuiască cu ea pentru totdeauna, Alloma a intrat într-un tărâm al coșmarurilor de unde nu a putut scăpa prea curând. Nu voi intra în detaliile crude despre ce s-a întâmplat în cei 11 ani de captivitate, dar dacă hotărâți să citiți cartea, vă avertizez să aveți răbdare și să inspirați adânc la fiecare nou capitol. Din fericire, cartea are un final pozitiv, așa că ne putem consola cu gândul că Eunice a primit ce merita în final.

De ce am citit cartea? Prima oară mi-a adus aminte de un film horror cu același titlu și, în graba de a pleca de la bibliotecă, nu am citit recenzia de pe ultima copertă. Era deja prea târziu să o pun la loc, așa că am început să o citesc fără nicio așteptare, complet ignorantă în ceea ce privea subiectul cărții. Dar am trecut, pagină cu pagină, prin fiecare capitol, mirându-mă de existența unor specimene de calibrul lui Eunice. Nu m-am putut abține să nu simpatizez cu Alloma și să îmi doresc ca totul să se termine cu bine pentru ea, să scape din tenebrele casei în care locuia.

V-o recomand doar dacă nu sunteți slabi de inimă. Sunt multe cărți scrise pe acest subiect, dar nu voi putea citi prea devreme un nou volum. E prea mult pentru mine.

Lectură placută, cititori!

When I was a little girl I believed what I was told over and over again: that I was evil, that I deserved to be tortures because I was the Devil’s child…

Singurătatea zilelor ploioase

Astăzi s-a întâmplat evenimentul pe care l-am așteptat toată săptămâna. Pentru aproximativ o oră a plouat și a fost răcoare afară, iar acum e suportabil în cameră. Am ales să sărbătoresc această minune printr-o poezie care sugerează singurătatea și unicitatea oamenilor. Poezia Alone aparține scriitorului american Edgar Allan Poe, scriitor recunoscut pentru povestirile sale misterioase și întunecate, precum și pentru poemul The Raven.

Alone

Edgar Allan Poe

FROM childhood’s hour I have not been

As others were; I have not seen

As others saw; I could not bring

My passions from a common spring.

From the same source I have not taken

My sorrow; I could not awaken

My heart to joy at the same tone;

And all I loved, I loved alone.

Then – in my childhood, in the dawn

Of a most stormy life – was drawn

From every depth of good and ill

The mystery which binds me still:

From the torrent, or the fountain,

From the red cliff of the mountain,

From the sun that round me rolls

In its autumn tint of gold,

From the lightning in the sky

As it passed me flying by,

From the thunder and the storm,

And the cloud that took the form

(When the rest of Heaven was blue)

Of a demon in my view.