Stay in School, Don’t do Drugs!

(!!! Această carte a fost citită și recenziată în luna august a anului 2017, deci cu mult-mult timp în urmă, iar unele lucruri s-ar putea să se fi schimbat între timp!!!)

A venit și momentul când eu, ca un adult responsabil, mă uit la generațiile mai tinere și mă întreb ce naiba se întâmplă aici. Nu zic că m-am născut acu’ o sută de ani, dar „pe vremea mea”, copiii erau mai realiști, mai deconectați de tot ce ține de lumea virtuală. Acum, pe unde te uiți, pe unde te învârți, îi vezi cu telefonul în față, de parcă dacă îl lasă din mână pentru mai mult de zece minute vor uita cum să respire.

Dar nu despre tehnologie vreau să vorbesc. Vreau să aduc în discuție tema drogurilor. Și, cum acest blog este unul care face recenzii la cărți, voi vorbi despre ultima carte pe care am citit-o și care tratează tema drogurilor.

Titlu: Confessions of an English Opium Eater

Autor: Thmas de Quincey

Editură: Harper Collins

Număr pagini: 112

Nu cred că este cineva care, atunci când aude de opiu, să nu se gândească la maci, la un cort dint-o provincie chineză, la pipe lungi și de o culoare ciudată, la toate legendele care portretizează autorii ca fiind avizi consumatori de opiu pentru a-și găsi inspirația. Într-un fel au dreptate. Opiul provine din semințele unei specii de flori de mac, este folosit în întreaga lume, este fumat în pipe și majoritatea autorilor îl folosesc în scopuri recreaționale. Totuși, acest ultim lucru nu se aplică și în cazul lui de Quincey.

Cartea nu este un roman ficțional. Așadar, prezintă o parte a istorei personale a autorului, perioada dintre anii 1804 și 1821, timp în care acesta a trăit mai mult izolat de societate. Povestea începe prin a menționa câteva dintre motivele din spatele scrierii acestei confesiuni, pe care le dezvoltă mai apoi, începând istoria din copilărie, când tatăl său a murit. Este într-adevăr o poveste dickensiană demnă de a stoarce câteva lacrimi de la cititori. Desigur, autorul nu intenționează să facă acest lucru, dar modul în care prezintă evenimentele din copilărie și tinerețe ilustrează exact dramatismul romanului victorian.

Cele două părți, The Pleasures of Opium și The Pains of Opium, redau cât mai realist posibil efectele pe care opiul le are asupra corpului, atât cele fizice, cât și cele psihice. Autorul oferă motivele pentru care devine un consumator înrăit, printre care depresie, o stare fizică precară, dar și dorința de a îl întrece pe Coleridge, cu care se afla în rivalitate artistică și existențială. Ideea de bază care reiese din aceste două capitole e că, oricât de bine te-ai simți cât timp folosești droguri, efectele pe care le are asupra corpului – după ce încetezi să le mai iei – sunt mai rele decât cele pe care le aveai înainte. Astfel, Thomas de Quincey povestește cum, timp de patru ani, de fiecare dată când încerca să se lase de opiu, trecea prin cele mai groaznice chinuri, care păreau că nu se mai termină. Halucinații, dureri de stomac, febră, toate acestea erau mai grave decât pentru cineva care renunță la vin. Reintră într-un cerc vicios, pentru că de fiecare dată când revin aceste dureri, el ia opiu pentru a uita de ele. Astfel, deși reduce picăturile de laudanum de la câteva mii de picături pe zi la câteva sute pe zi, el nu renunță la opiu.

De ce recomand cartea? Pentru că este printre cele mai bune cărți care descriu efectele pe care consumul de droguri îl are asupra corpului și a minții. Nu este o operă fictivă, deci trăirile sunt adevărate, sau cel puțin mai adevărate, deoarece autorul nu are la dispoziție decât propria persoană, pe care nu trebuie să o schimbe, sau să o modifice pentru a se plia pe cerințele creării unei noi lumi, unde el trebuie să își ia un alter-ego. Așadar, faptul că e apropiată de adevăr, de necesitatea dezvoltării unui regim de supraviețuire care se regăsește și în cititor, face această carte să fie un produs narativ excepțional, deși uneori unele idei pot fi greu de înțeles.

Anunțuri

Y that Ending, Though?

Am terminat, într-un final, să citesc și această bandă desenată, recomandată de o profesoară de la facultate. A fost o călătorie…ugh. Da, cred că „ugh” descrie cel mai bine relația mea cu banda desenată a lui Brian K. Vaughan.

Titlu: Y the Last Man

Autor: Brian K. Vaughan în colaborare cu Pia Guerra

An apariție: 2002

Editură: Vertigo

Număr volume: 10

Pentru început, ar trebui să vă lămuresc ce e cu această bandă desenată. Y the Last Man a fost concepută ca un fel de sci-fi / distopie apocaliptică, unde din cauza unui virus, toată populația purtătoare de cromozom Y a fost eradicată. Evident, ca în orice distopie, trebuie să rămână și un erou, iar acesta este Yorick Brown, un fel de ratat social, care nu avea un loc de muncă, se ocupa de trucuri magice de dispariție, dar avea o iubită antropolog cu care voia să se însoare.

Ei bine, Yorick se trezește ultimul supraviețuitor uman bărbat și pornește (ca orice bărbat) în căutarea iubitei lui (plecată în Australia). Intră în tot felul de belele, care mai de care mai fantasmagorice și mai politice, fiind ajutat, printre altele, de două femei competente (un doctor, Allison Mann, și un războinic, 355), dar și de maimuța sa, Ampersand, în călătoria lui prin toată lumea. Căci nu i-a fost de ajuns doar să ajungă în Australia. Când a ajuns la destinație, a aflat că iubita lui „tocmai ce plecase”, așa că au fost nevoiți să colinde Pământul în direcție inversă, tocmai până în Franța. Lucruri se întâmplă, bătălii sunt duse, au loc niște răsturnări de situație extrem de fucked up (scuzați-mi franceza), iar Yorik nu are parte de sfârșitul fericit la care se așteptau cititorii. Chiar am avut o problemă cu acest final, care reîntregea compania de călători la care am ajuns să țin undeva prin Volumul 8, doar ca să se folosească de această falsă siguranță că totul va fi bine și să ne dea peste nas în cel mai crud mod.

UGH!

Volumele au avut potențial. Tratează o temă pe care nu am mai întâlnit-o prea des, are personaje verosimile, de care te îndrăgostești, are mesaje filosofice, politice și sociale cât să îți ajungă o viață întreagă și are acțiune acolo unde trebuie să fie acțiune.

Cu toate acestea, au fost multe goluri pe care nu le-a umplut nimeni. Sau, dacă au încercat să o facă, tot ce au reușit a fost să încurce și mai mult lucrurile, sau, mai rău, să ofere o explicație neverosimilă și ilogică. În plus, au scăpat fix de personajul care conta cel mai mult. Mica mea inimă era să explodeze, scena crimei fiind preluată de creier, care între timp s-a transformat într-o placă stricată, repetând la infinit: What the fuck!

UGH!

În concluzie, Y the Last Man este o bandă desenată pe care vă îndemn să o citiți, dar să nu citiți prea mult în ea, deoarece a fost sub-dezvoltată…în unele locuri. Păcat.

O minunată lume veche

Acum ceva timp am intrat în contact cu un serial care mi-a schimbat viața, într-un fel. A fost ceva nou, care mă făcea să aștept cu nerăbdare venirea săptămânii următoare, pentru a vedea episodul apărut. Era interesant, plin de aventură, de acțiune, de elemente mitice și magice. Cu toate acestea, nu era un serial de modă veche, unul care prezenta o societate arhaică, medievală. Totul se petrecea în zilele noastre, într-un timp cu care eram familiarizată și pe care îl înțelegeam. Acest fapt m-a ajutat să înțeleg tema serialului, precum și oamenii din spatele scenariului.

Serialul despre care vorbesc e American Gods.

Următoarea recenzie nu are legătură cu Zei Americani, dar are legătură cu autorul cărții, de care m-am îndrăgostit iremedaibil. Și, ca orice fan care se respectă, am început să îmi extind orizonturile și să citesc cam tot ce a scris. Evident, sunt abia la început (încă aștept un pachet de la Okian cu patru cărți scrise de el), dar mă pregătesc pentru o călătorie înceată, dar sigură, spre un bagaj plin de cărți scrise de Neil Gaiman.

Următoarea recenzie este despre o călătorie inițiatică, una plină de magie, de trădare, de noi prietenii. O călătorie care, la fel ca personajul principal, începe într-un mod ciudat, nefiresc, dar care își găsește logica prin faptul că eroul ei își găsește adevăratul loc în această nouă lume.

Titlu: Neverwhere

Autor: Neil Gaiman

Editură: Headline

Număr pagini: 372

BeFunky Collage

Chiar de la început, de pe copertă, cititorul este întâmpinat de un mesaj de laudă către autor, scris de William Gibson (cunoscut pentru trilogia Sprawl), inventatorul literaturii cyber-punk și un genial creator de noi lumi: „A writer of rare perception and endless imagination.”

Aceste cuvinte îl descriu perfect pe Neil Gaiman, care reușește și în această carte să dea viață unei lumi noi aflate în lumea veche, a oamenilor normali. O lume cu care ne putem obișnui, dacă am fi expuși ei, chiar dacă trebuie să plătim un preț pentru a ajunge acolo – sau mai bine zis, dincolo.

Richard Mayhew este un om ca oricare altul, fără nimic special, puțin plictisitor, aerian, uituc, împrăștiat. Într-un singur cuvânt: normal. Viața lui e cât se poate de ordinară, fiind logodit cu o femeie care îl controlează, fiind blocat într-o slujbă plictisitoare, având foarte puțini prieteni și o ciudățenie impusă de alții. Într-o zi, Richard o salvează pe Door, iar viața lui se schimbă radical.

Aici intervine magia lui Gaiman. Noua lume care a tot fost amintită. Richard o urmărește pe Door în Londra de Jos (London Below) pentru a găsi răspunsuri și pentru a-și recăpăta vechea lui viață. London Below nu urmărește aceleași reguli precum London Above, societatea fiind alcătuită din magicieni, vânători, criminali, îngeri, șobolani, bestii și câte și mai câte. În London Below, lucrurile nu se cumpără, se schimbă, trocul fiind modul de supraviețuire apreciat de majoritatea. Richard și companionii lui devin parte dintr-o schemă întortochiată, veche, oarecum inutilă. Door este ținta unor asasinate, dar nu ea este cea care moare, trădători sunt găsiți în mijlocul prietenilor, iar Richard descoperă că e mai puternic și mai curajos decât credea la început. El își găsește un loc în această ciudată lume nouă și se comportă exact cum te-ai aștepta de la un om „normal” să se comporte în situații anormale.

Cel mai mult mi-a plăcut la acest roman faptul că Richard, deși eroul poveștii, nu arată precum un erou. Toate actele sale de vitejie se întâmplă din greșeală, lăsându-le pe Door (mânuitoare a magiei) și pe Hunter (cel mai bun bodyguard din London Below) să adune toți laurii, tocmai pentru că ele sunt pregătite pentru luptă, iar el este doar un simplu pământean care abia dacă făcea puțin sport. Reacțiile lui sunt stupide, dar normale în același timp, Neil Gaiman reușind să contureze imperfecțiunile ființelor umane. Da, cu toții ne-am dori să ne trezim într-o zi într-o lume de basm, sau peste care am dat prin intermediul cărților, dar reacția noastră nu ar fi să ne întrebăm „Ce mama naibii se întâmplă aici?” și „Cum pot să mă întorc acum acasă?”, precum și să ne îndoim de tot ceea ce vedem și facem?

În plus, există această minunată comoară:

“Hold fast,” he called. „Tell me your names, and your stations.”
„I am the Lady Door,” said Door. „I am Portico’s daughter, of the House of the Arch.”
„I am Hunter. I am her bodyguard.”
„Richard Mayhew,” said Richard. „Wet.”

Travelling 2.0.

The compartment’s door closed, and with it all noises were left outside. Slowly, everything around me toned down, and only the rusty wheels kept ringing in the night, carrying us to our destination. The night was still, despite the wheezing sound of the train and the gentle snores of the passengers.

I could never sleep while travelling. I get too excited, but a feeling like something bad is going to happen creeps out on me. I mostly day-dream: of losing my bags, of forgetting something behind, of getting off at the wrong station. So I sit in silence and wait, analysing my fellow mates in their sleep. I become a guardian.

The only problem is my mind. Lack of sleep attacks it and it starts producing weird images about those around me. Right now, the tall guy in front of me has something crawling under his shirt. A bulging shape, like a snowball, moves restlessly on his chest, sometimes jumping, sometimes just vibrating stronger and stronger until it comes to a sudden stop. Then it resumes its movement. Of course, he does not feel anything. And I cannot wake him up and tell him that his shirt has gone haywire, he would think me insane.

The rest of the group sleeps. I hum silently, keeping the nightmares at bay. From the corridor, a bit of light comes in the compartment, and the window becomes a mirror. I see my ghostly face, blank eyes looking behind. I can see limbs and clothes scattered on the benches. There are six of us here, in this cramped room. Five teenagers and an adult. The teenagers were drunk. The adult was being responsible. We were all singing old songs, songs that we learned from our grandparents, songs that now are mostly unknown. And we drank.

The girl’s hair has turned into golden daggers. They float around her head, hissing like snakes, turning into a dangerous halo. One of them touches the girl’s forehead and blood starts spilling. Not much, it just gets into her eyelashes, and on her cheek, and then it drips onto her blouse. Magnificent. It has such a lovely colour. The daggers stop for a second, watching the blood flowing down and then, with a hiss, they attack the girl’s face. Now there’s blood everywhere.

I remember having a conversation with the adult. There was not much talking, more body language and I thought he must be a lovely person. He seemed caring, charming, grownup. Something I was not. He took care of us, explaining how the world of trains was going, how to remember when we have to get off the train and things like that. He was civilized and mannered, looking as if he lived in a book all of his life. I guess he lived surrounded by them, seeing as he had several books in his bag and he talked about them with such fondness that it was almost scary.

A spider touched my shoulder, telling me to pay attention. I looked in the mirror and there it was, legs all over the place and eyes that were spinning fast in his head. He sheds more hair than my three cats put together. Is it normal for a spider to shed hair? Is this something I will see only once, just because I am on this train? He taps my shoulder again, urging me to face him. So I turn around and stare and he stops moving, just breaths in and out. All of his eyes are closed, but a dim light comes from underneath them, and it is warm and peaceful and it makes me want to reach out and touch it. I want to live inside that light.

I have always suffered from insomnia. Nights are just not made to sleep. I am not made to sleep, when all of these great things happen at night. Most of the time I am walking around aimlessly, surrounded by darkness. Sometimes there is the moonlight, showing the trail I have to follow. I rely on hearing and smelling, my other senses are paralyzed. The only thing I can do is walk and I know I have reached my destination when there is this warm feeling growing in my chest and all my senses come to life. I do not reach home, but whatever makes me feel safe now and then.

The adult in front of me has his eyes wide open. There are no pupils, just a milky white substance. He sits crossed-armed in his chair, his face paler than the moon. He talks to me, or towards me, but no sound comes out. His purple mouth is blurred and unfocused, but it moves quickly. The strong smell of earth surrounds him and everything starts smelling the same. It feels like we are travelling in a wooden box beneath the ground. Yes, my friends… a coffin indeed. The only sound I can hear now is the buzzing from his whole being, vibrating within the walls of the compartment. The screech of the wheels cannot be heard anymore, limiting my perception of the road to the adult in front of me. In a moment, the others are gone, only the adult and I sit face to face in a cramped compartment, white eyes starring into brown ones.

A rattling sound comes from outside the door. The coach attendant passes by, rushing towards the end of the coach, aiding one of the passengers. Something weird is happening, since at this time at night we should all be sleeping. Then again, as I boarded the train, a young couple with a baby took their places several compartments to my left, so I do not think it is curious that they had a problem. Babies cannot restrain themselves, so they become restless and loud if certain arrangements are not done before.

A soft weeping sound can be heard as I doze off, facing the windows once again. It is soothing, but alarming at the same time. Behind me, my fellow travellers sit still, not one of them moving. They are enveloped in a heavy mist, looking almost dead, as they accept their slumber with utmost precision. The weeping grows louder and louder, finally becoming the cry of an unknown bird. I think it is a bird, although it could be a wale or a cat for all it matters. The darkness does not let me see clearly. I can sense one of the boys moving in his sleep. His hand rests on his stomach, a fist tightly wrapped around the blouse. The compartment suddenly reeks of iron and salt. I do not know from where. As I watch him closely, he turns his head towards me. His hand reaches out for my face but stops mere inches away. Sharp claws gingerly touch my cheeks, leaving trails of blood under my eyes. The weeping cry never stops.

            A bottle of whiskey falls down with a clank. We all jump, but they do not wake up. I remember drinking from that bottle, thinking that it is the only thing I can do while I am away from my parents, from the stupid rules they impose just so they can control my life. The bitter taste still lingers on my lips and a headache announces its visit. I try to forget about them, turning to my old friend, the window. The rising sun lights up the way, warming up my face and controlling the shadows that were my companions all throughout the night. Now, I can finally relax. In a few hours, I shall reach my destination, leaving the nightmares behind. I fall asleep for a few moments, thinking about the fresh air I will inhale once I leave this train.

The coach attendant wakes me up. I have less than five minutes to gather my luggage and make my way to the door. I thank him and look around to my companions. They are still asleep, ghostly smiles perched upon their lips. I leave them alone, knowing that they will protect those who choose to travel by train the next summer. As I make my way through the train station, five empty pairs of eye sockets stare down at me through the dusty window.