Cine mai are nevoie de eroi?

Eroul meu. Sau, pur și simplu, un erou. Cineva care îmi face viața mai frumoasă, cu care mă identific, către care mă uit plină de empatie și dragoste necondiționată și îmi spun: „Da, vreau să ajung și eu așa!”

Acum câteva luni am predat o lecție de diringenție unor copii de clasa a V-a. Titlul lecției chiar ăsta era, „Eroul meu”, iar răspunsurile lor au fost dintre cele mai variate. Harry Potter, tipa din The Misterious Ladybug, mama, câțiva fotbaliști a căror nume nu le știu. Iar motivele erau, din nou, când foarte comice, când extrem de emoționante. Spre exemplu, cineva era fermecată de o fantasmă legată de ea și Harry Potter și de cum va arăta stând la mâna lui, în calitate de soție. Cum spuneam, foarte amuzante.

Inevitabil, a venit și întrebarea – pe care eu încercam să o evit, de altfel – cine e eroul meu? Am ales un răspuns la întâmplare. Bine, nu la foarte mare întâmplare. Am ales-o pe profesoara McGonagall. De ce? Pentru că e dintr-o carte pe care toți (sau aproape toți) o cunosc, e un personaj matur, stern, care impune respect și ascultare. E modelul de profesor spre care toți tindem să fim.

Noi mințim ca să ieșim din situații inconfortabile, nu? Pentru că ne e frică să fim judecați, pentru că nu vrem ca ceilalți să ne eticheteze drept ciudați, să nu afle cele mai adânci secrete, temeri și dureri, pe care să le folosească împotriva noastră. În ultimul timp am lăsat cam multe din personalitatea mea „fantastică” să iasă la suprafață, așa că îmi pare rău dacă, pentru un moment, am vrut să fiu văzută nu ca „ciudata” sau „Satana”, sau „aroganta aia”, ci ca „doamna profesoară”, un adult funcțional, dar care mai are încă de învățat. Da, i-am mințit pe elevi pentru că nu puteam să le spun cine e eroul meu adevărat. Cum aș fi putut?

Eroul meu, deși mă doare să o spun, nu e mama mea. E o persoană pe care o respect și pe care o iubesc și pentru care aș face orice. Dacă stau și mă gândesc, nimeni din familia mea nu e „eroul” meu. Sunt mult prea disfuncționali pentru a fi considerați așa. Eroul meu nu e nici Harry Potter, sau Katniss Everdeen, sau Percy Jackson, sau Captain America. Nu e nici măcar Batman. Ei sunt mult prea perfecți pentru a-mi reflecta propria imagine.

Vedeți voi, eu am o imagine extrem de distorsionată despre ceea ce înseamnă lumea în care trăiesc. Nu e foarte optimistă, dar nici pesimistă. E realistă, dar cu ceva în plus. E Naturalistă. Eu nu văd nici ce e bun în oameni, nici ce e rău, ci o proiecție exagerată a lor, de care îmi e frică. Paranoia și anxietatea nu ajută. Nici faptul că de când eram mică am început să urăsc ceea ce reprezintă unii oameni, ideile pe care le promovează și modul lor de a gândi. Unii oameni chiar îmi dau dureri de cap. Așa că nu mai suport mulțimile de oameni, locurile aglomerate și gălăgioase, nici să fiu în centrul atenției, să mi se pună întrebări de către străini, să port discuții nesemnificative cu ei. Dacă îmi arată poze cu nepoții lor nu pot să mă bucur pentru ei, pentru că pur și simplu nu îmi pasă.

Stai stai stai! STAI!! Ce legătură are toată tirada asta de cuvinte cu eroul tău? Veți vedea. Răbdare.

În liceu, profa de română mi-a zis că mi-am construit un zid care mă separă de restul. A avut dreptate, dar doar pe jumătate. Eu nu mi-am construit un zid, mi-am făcut un igloo, o fortăreață din pietre masive, pe care doar apa le poate eroda, dar până o va face eu voi fi moartă, iar fortăreața mea va fi în paragină. Da, ce pot să spun, nici măcar un geam nu e deschis ca să lase oamenii să intre, doar o mică gaură care face legătura cu un șemineu și pe care te poți strecura doar dacă ești Moș Crăciun. Recunosc, sunt cățiva care mă înțeleg și care au câte un bilet de intrare, dar cam atât. Sunt izolată, mai pe scurt, doar eu și amintirile mele, gândurile haotice care îmi trec prin cap de dimineață și până seara.

Dacă ați înțeles ceva până acum, e bine, pentru că urmează să dau indicii despre eroul meu. După cum spuneam, le-am zis elevilor de clasa a V-a că eroul, sau eroina mea, e Minerva McGonagall, doar pentru că e mai ușor de înțeles pentru ei. Cum aș fi putut să le explic că, de fapt, eroul meu e alcoolic, ascultă rock și face sex fără să se gândească la consecințe? Că e loial și curajos, dar în același timp cea mai frântă ființă din lume? Că își urăște familia, dar o și iubește, că ar face totul pentru cei pe care îi iubește, dar poate omorî fără să se gândească de două ori? Nu, eroul meu nu e perfecta profesoară McGonagall, pentru că nici eu nu sunt perfecta „doamnă profesoară” și nici nu voi fi. Eu sunt atrasă de toate personajele problematice, care nu își găsesc locul, care nu pot face un lucru bun oricât de mult s-ar strădui. Poate nu sunt alcoolică, și nici nu fac sex, dar lumea mea e la fel de răsturnată și dureroasă și singuratică, oricât de mult aș sta înconjurată de oameni.

Înainte să întrebați, sau să cereți un nume, să știți că nu îl voi da. Eroul meu poate fi M., poate fi Plesneală, poate fi Dean Winchester, ba chiar Elliot Alderson. În același timp poate fi personajul la care vă gândiți voi, poate pe care îl admirați, sau care chiar există și care vă distruge viața încetul cu încetul. Gândiți-vă că suntem conectați tocmai prin acest lucru, prin dragostea necondițională pentru acel om care ne face viața un calvar, dar care, incontestabil, va deveni punctul nostru de reper pentru când „creștem mari”.

Și până atunci, ascultați Led Zeppelin – White Summer, pentru vara care tocmai s-a dus.

Anunțuri