Cine mai are nevoie de eroi?

Eroul meu. Sau, pur și simplu, un erou. Cineva care îmi face viața mai frumoasă, cu care mă identific, către care mă uit plină de empatie și dragoste necondiționată și îmi spun: „Da, vreau să ajung și eu așa!”

Acum câteva luni am predat o lecție de diringenție unor copii de clasa a V-a. Titlul lecției chiar ăsta era, „Eroul meu”, iar răspunsurile lor au fost dintre cele mai variate. Harry Potter, tipa din The Misterious Ladybug, mama, câțiva fotbaliști a căror nume nu le știu. Iar motivele erau, din nou, când foarte comice, când extrem de emoționante. Spre exemplu, cineva era fermecată de o fantasmă legată de ea și Harry Potter și de cum va arăta stând la mâna lui, în calitate de soție. Cum spuneam, foarte amuzante.

Inevitabil, a venit și întrebarea – pe care eu încercam să o evit, de altfel – cine e eroul meu? Am ales un răspuns la întâmplare. Bine, nu la foarte mare întâmplare. Am ales-o pe profesoara McGonagall. De ce? Pentru că e dintr-o carte pe care toți (sau aproape toți) o cunosc, e un personaj matur, stern, care impune respect și ascultare. E modelul de profesor spre care toți tindem să fim.

Noi mințim ca să ieșim din situații inconfortabile, nu? Pentru că ne e frică să fim judecați, pentru că nu vrem ca ceilalți să ne eticheteze drept ciudați, să nu afle cele mai adânci secrete, temeri și dureri, pe care să le folosească împotriva noastră. În ultimul timp am lăsat cam multe din personalitatea mea „fantastică” să iasă la suprafață, așa că îmi pare rău dacă, pentru un moment, am vrut să fiu văzută nu ca „ciudata” sau „Satana”, sau „aroganta aia”, ci ca „doamna profesoară”, un adult funcțional, dar care mai are încă de învățat. Da, i-am mințit pe elevi pentru că nu puteam să le spun cine e eroul meu adevărat. Cum aș fi putut?

Eroul meu, deși mă doare să o spun, nu e mama mea. E o persoană pe care o respect și pe care o iubesc și pentru care aș face orice. Dacă stau și mă gândesc, nimeni din familia mea nu e „eroul” meu. Sunt mult prea disfuncționali pentru a fi considerați așa. Eroul meu nu e nici Harry Potter, sau Katniss Everdeen, sau Percy Jackson, sau Captain America. Nu e nici măcar Batman. Ei sunt mult prea perfecți pentru a-mi reflecta propria imagine.

Vedeți voi, eu am o imagine extrem de distorsionată despre ceea ce înseamnă lumea în care trăiesc. Nu e foarte optimistă, dar nici pesimistă. E realistă, dar cu ceva în plus. E Naturalistă. Eu nu văd nici ce e bun în oameni, nici ce e rău, ci o proiecție exagerată a lor, de care îmi e frică. Paranoia și anxietatea nu ajută. Nici faptul că de când eram mică am început să urăsc ceea ce reprezintă unii oameni, ideile pe care le promovează și modul lor de a gândi. Unii oameni chiar îmi dau dureri de cap. Așa că nu mai suport mulțimile de oameni, locurile aglomerate și gălăgioase, nici să fiu în centrul atenției, să mi se pună întrebări de către străini, să port discuții nesemnificative cu ei. Dacă îmi arată poze cu nepoții lor nu pot să mă bucur pentru ei, pentru că pur și simplu nu îmi pasă.

Stai stai stai! STAI!! Ce legătură are toată tirada asta de cuvinte cu eroul tău? Veți vedea. Răbdare.

În liceu, profa de română mi-a zis că mi-am construit un zid care mă separă de restul. A avut dreptate, dar doar pe jumătate. Eu nu mi-am construit un zid, mi-am făcut un igloo, o fortăreață din pietre masive, pe care doar apa le poate eroda, dar până o va face eu voi fi moartă, iar fortăreața mea va fi în paragină. Da, ce pot să spun, nici măcar un geam nu e deschis ca să lase oamenii să intre, doar o mică gaură care face legătura cu un șemineu și pe care te poți strecura doar dacă ești Moș Crăciun. Recunosc, sunt cățiva care mă înțeleg și care au câte un bilet de intrare, dar cam atât. Sunt izolată, mai pe scurt, doar eu și amintirile mele, gândurile haotice care îmi trec prin cap de dimineață și până seara.

Dacă ați înțeles ceva până acum, e bine, pentru că urmează să dau indicii despre eroul meu. După cum spuneam, le-am zis elevilor de clasa a V-a că eroul, sau eroina mea, e Minerva McGonagall, doar pentru că e mai ușor de înțeles pentru ei. Cum aș fi putut să le explic că, de fapt, eroul meu e alcoolic, ascultă rock și face sex fără să se gândească la consecințe? Că e loial și curajos, dar în același timp cea mai frântă ființă din lume? Că își urăște familia, dar o și iubește, că ar face totul pentru cei pe care îi iubește, dar poate omorî fără să se gândească de două ori? Nu, eroul meu nu e perfecta profesoară McGonagall, pentru că nici eu nu sunt perfecta „doamnă profesoară” și nici nu voi fi. Eu sunt atrasă de toate personajele problematice, care nu își găsesc locul, care nu pot face un lucru bun oricât de mult s-ar strădui. Poate nu sunt alcoolică, și nici nu fac sex, dar lumea mea e la fel de răsturnată și dureroasă și singuratică, oricât de mult aș sta înconjurată de oameni.

Înainte să întrebați, sau să cereți un nume, să știți că nu îl voi da. Eroul meu poate fi M., poate fi Plesneală, poate fi Dean Winchester, ba chiar Elliot Alderson. În același timp poate fi personajul la care vă gândiți voi, poate pe care îl admirați, sau care chiar există și care vă distruge viața încetul cu încetul. Gândiți-vă că suntem conectați tocmai prin acest lucru, prin dragostea necondițională pentru acel om care ne face viața un calvar, dar care, incontestabil, va deveni punctul nostru de reper pentru când „creștem mari”.

Și până atunci, ascultați Led Zeppelin – White Summer, pentru vara care tocmai s-a dus.

Anunțuri

Respectuos salvează ziua

Voi începe acest articol într-un mod aproape clișeic, adică voi ura bun-venit noii săptămâni, sperând ca întotdeauna că va fi la fel de neproductivă ca cea care a trecut. Glumesc, nu stau chiar toată ziua degeaba, mai am și momente când trebăluiesc în casă, sau mă plimb prin oraș, sau prin casă, vizitând frigiderul și holbându-mă minute prețioase la ce se află înăuntrul lui.

Oricum, acum că Read-a-Thon-ul s-a terminat, voi reveni la vechile obiceiuri și voi posta aproape în fiecare zi. Aproape în fiecare zi, deoarece exceptând ChallengeMonday, TOP5Wednesday și PoetryFriday, nu știu cât timp îmi ia să termin cărțile pe care le încep și la cât timp voi putea posta recenziile lor. Dar deocamdată totul merge realtiv bine.

Săptămâna aceasta am zis să schimb puțin regulile, așa că nu voi face un book tag, sau un R.I.P. It or SHIP It cum am făcut până acum, ci îmi voi exersa puterile creative în ceea ce privește un joc pe care l-am inventat cu această ocazie. Maica Mare a Regulilor spune că jocul constă în alegerea unui dicționar, oricare vă vine la îndemână (poate fi și în altă limbă) și să îl deschideți la o pagină oarecare, iar primul cuvânt care vă apare pe foaie va fi prietenul vostru forever and never. Sau până citiți următorul lucru pe care trebuie să îl faceți, adică să scrieți o poveste despre acel cuvânt. Cândiți-vă că respectivul cuvânt, peste care v-ați aruncat privirea este o persoană, un personaj din povestea voastră. Dându-i caracteristici umane, trebuie să îl plasați într-o situație tragică, sau comică, sau de dragoste, orice vă trece prin cap și să scrieți despre asta. Știu că sună puțin a clasa a III-a, dar e o modalitate bună să vă mai exersați talentul scriicesc. Și nu am spus că trebuie să fie o poveste clișeică (clișeu?? am folosit a doua oară acest cuvânt în articol… weird) și plină de lucruri tipice. Din punctul meu de vedere puteți filosofa pe subiectul enormității universului dacă vă place subiectul.

Da, să nu mai batem câmpii. Cuvântul peste care am dat în DEX este “respectuos”. So here is my story.


Era o zi normală de toamnă. Norii erau pe cer, ciorile croncăneau undeva în depărtare, un fierăstrău se auzea de la capul patului…stai, ce?? Un fierăstrău?

Uitându-mă mai bine, nu am putut să nu observ chingile cu care eram țintuit de pat, iar călușul confecționat dintr-o cârpă murdară, care probabil nu a mai fost spălată de mult, mult timp, îmi bloca orice zgomot pe care l-aș fi putut face. Stați puțin…de când și până când e asta normal? Voi vă auziți? AJUTOOOR!!! Sunt blocat de pat, iar la numai câțiva pași depărtare de mine se află un pervers cu evidente probleme majore de cap. Cum am ajuns aici, acum, mă depășește. Cred că ar trebui să sărim puțin în timp, în urmă cu 72 de ore…

Zilele orașului nici că nu puteau fi mai nesuferite. Oriunde te întorceai pe stradă te întâlneai cu toți vecinii pe care i-ai ignorat pe parcursul anului, dar care acum erau prietenoși din cale afară și împărțeau berea cu tine, chiar dacă era printre cele mai scumpe băuturi din oraș. Sau chiar din țară, dacă încercai să compari prețurile de aici cu cele de peste ocean. Se părea că toți se întreceau în a fi cei mai ospitalieri, cei mai calmi, mai sfătuitori, și nici măcar nu era crăciunul. Nu că cealaltă sărbătoare ar fi fost mai importantă, nu față de Deliciul Marelui Bici, ziua care sărbătorea viața și ectivitatea Mai Marelui Întemeietor al orașului HooverB04R7.

Dar să vă spun câte ceva despre minunatul meu oraș. În acest oraș, crima era inexistentă. De fapt, oamenii nici nu știau ce înseamnă acest cuvânt. Majoritatea credeau că “a comite o crimă” însemna să întârzii la a-ți lua felinele de la școală. Numele erau comune pentru anul 5000 după Explozia Solară, iar eu făceam parte din familia Binevoitoare. Numele meu e Respectuos Binevoitoare, sunt o felină aflată în al cincisprezecelea an, iar viața mea nu putea fi mai normală de atât. Cu excepția zilei de Deliciu al Marelui Bici, la care luasem parte recalcitrant, împins de la spate de către prietenii mei Antagonist și Anarhie, gemenii tremurici de peste stradă.

Deliciul Marelui Bici și-a deschis festivitățile cu o predică adusă neajunsurilor societății, dar care pot fi depășite doar dacă muncim toți pentru bunăstarea patriei noastre. Apoi lumea a participat la diverse concursuri de înot, bătălii cu aligatorii, curse cu papagali, iar spre seară numeroase standuri au împânzit străzile pline de oameni voioși. Cu cât se apropia miezul nopții, cu atât oamenii deveneau mai beți, iar felinele asemenea mie se strecurau în spatele caselor pentru a bea și ei câte o bere, furată de pe nu știu unde. La ora 40:95, cu câteva minute înainte de miezul nopții, veselia festivalului a fost întreruptă de un țipăt ascuțit, înfricoșător. Era ceva în acel zgomot care îți ridica părul de pe mâini. În curând, o Cioară Oficială a apărut în mijlocul festivalului și a risipit cetățenii înainte de a ne da seama ce s-a întâmplat. Cu toții am mers înapoi acasă, dar nimeni nu putea să scape de sentimentul că ceva nefast s-a abătut asupra noastră. Mulți puneau asta pe seama faptului că strigătul inuman, venit de nicăieri, a trezit spaima orașului care nu mai auzise așa zgomote decât în poveștile de speriat felinele. Mulți încercau să se amăgească, spunându-și lor, și oricui stătea să îi asculte, că doar imaginația noastră, alimentată de prea multă bere, a fost de vină pentru orice sperietură și teamă pe care le-am fi putut avea. Mai mult ca sigur nu s-a întâmplat nimic rău, mai ales într-un oraș pașnic și liniștit ca HooverB04R7. Dar când o Cioară Oficială întrerupe festivitățile zilelor orașului pentru ceea ce pare un nevinovat zgomot provocat probabil ca o glumă, e cam greu să nu devii cinic și paranoic. Iar aceste cuvinte nu ar trebui să existe în vocabularul editat perfect de către Mai Marele Întemeietor al oricărui cetățean din orașul meu.


Am hotărât să mă opresc aici cu povestea și să o termin săptămâna viitoare din două motive: 1) laptopul meu încă merge foarte lent, iar după 500 de cuvinte scrise aici îi ia foarte mult să editeze articolul, iar 2)suspansul, dragilor.

Sooo, dacă v-a plăcut povestea e bine, dacă nu atunci sunteți bineveniți să citiți altceva. Promit că nu mă supăr.

 au revoir

Desolation

Stop it, stop it, stop it!

You are wrong, you don’t even exist. You just want me to be sickened by my own thoughts. You only care about yourself, even though you’ve been pretending you are my friend for so many years. You are still a part of me, but it hurts so bad that I want out. I want to stop feeling, to stop being hurt. You are the only way of doing that, but you are killing me. You are killing yourself. Please don’t die, please stay with me a while longer. Keep me alive so I can continue feeling, so I can continue torturing myself. You said that I was broken, that nobody could heal me. But where does that leave you? When I bleed, you bleed, and if you hurt me, you will suffer too. Don’t you get it? You are no bigger than me. Your attempts of feeling powerful are just as real as that piece of shit you like talking about. They stink and nobody likes them. So stay with me. Be still as I change myself. You will only gain things from this situation. And another thing, my cage is the most majestic thing I’ve seen so far. You know why? Because you are here with me. Forever!

Depraved

Stop lying to yourself! You are broken. You have been broken since the first time you breathed in the sickening air that this world has to offer. A million pieces of you were scattered on the floor, because that’s where you belong. And there was no one that could put you back. It’s such a funny story, the way you keep telling yourself that everything’s fine. That’s the problem with those big dreamers. They are so fucked up in their own world, that they don’t see the pile of shit they’re about to step on. And this is going to happen to you too. Actually, it has already happened. And you can’t do anything about it.

Maybe this isn’t the right place for you, after all. It’s worse than a cage, but it’s more comfortable than a prison. It’s your own mind that sets these high objectives, and then fails accomplish them. You fucking rush into things, and that drives everyone insane, except you. Because you are too conceited and shallow, so you pretend that everything’s fine over and over again. Somebody should put a gun against your head and fire until every piece of your mind has been splattered on the floor. Let the germs eat you all, like you deserve. It’s not a fantasy what I’m picturing right now, it’s just your dream exploding in your face. It’s gruesome, and bloody, and awesome at the same time.

And as I sit on my throne, I enjoy every bit of your anguished screams…