Cărţi de sulfet şi…fără suflet

De-a lungul relaţiei îndelungate pe care am avut-o cu romanele, nu s-a găsit ocazie în care să nu mă îndrăgostesc iremediabil de un autor, de un personaj(fie el uman, sau nu…dar nu vă gândiţi la ciudăţenii), sau chiar de un fragment care pentru alţii nu avea nicio noimă. Şi chiar aceste poveşti de dragoste abstracte mi-au stricat sufletul, m-au transformat în persoana cinică şi sarcastică de astăzi. Pentru că scopul lor suprem era să îmi corupă amiezile paşnice, frustrându-mi mintea. Aşa că m-am hotărât să le las să vorbească de la sine, poate unii dintre voi aţi venit deja în contact cu ele.

1)  Go Ask Alice, by Anonymous

Jurnalul unei fete de 15 ani care devine dependentă de droguri, sex şi alcool. Nimic mai potrivit ca o lectură „uşoară” în care este caracterizată obsesia adolescentelor de a fi slabe, populare, dar rebele în acelaşi timp. Puştoaica(nu are nume, nu vă panicaţi) începe să abuzeze de LSD şi de somnifere pentru a scăpa de anxietatea provocată de ideea că îşi dezamăgeşte părinţii(ironic, nu?) şi deviază de pe traseul obişnuit al fetelor de familie bună(tatăl ei era profesor). De asemenea, cartea tratează şi tema „anturajului” nepotrivit care convinge tinerii naivi să devină cool prin consum de substanţe toxice, prostituţia, lipsa unui cămin, teama de medii noi etc.

M-a lăsat cu un gust amar sfârşitul cărţii, evident. După multe frustrări aruncate monitorului laptopului, am ajuns la concluzia că încă nu ştiu să mă detaşez de personajele pentru care simt milă, dacă nu chiar furie oarbă pentru că iau toate deciziile stupide care duc la finalitatea lor…

2) Cimitirul animalelor, de Stephen King

Simt o afinitate puternică pentru această carte, în special pentru faptul că şi eu am un mic cimitir al animalelor în „fundul” curţii, dar şi pentru că a fost cartea care m-a făcut dependentă de genul horror. Ştiu, King e un geniu, e regele romanelor horror, dar mai presus de toate e singurul care îmi poate face părul de pe mâini să se ridice. De asemenea, e cartea care mi-a declanşat crizele de paranoia în serile care au urmat.

Toţi ştiu (sau ar trebui să ştie) subiectul cărţii. O familie se mută într-un orăşel, află de existenţa unui cimitir indian despre care se zice că are puterea să învie animalele îngropate acolo, tatăl se foloseşte de această superstiţie să strice echilibrul naturii, totul se termină prost, toată lumea moare. Peeerfeeect!!! Dar nu mai e la fel când descoperi că la un moment dat şi tu ţi-ai dorit să ai puterea de a readuce la viaţă pe cineva drag. Ei bine, cartea aceasta m-a lecuit de orice iluzie cu privire la moartea paşnică şi viaţa de după moarte. „Vii cu vinul, morții cu morții lor.”

3) Povestirile din Canterbury, de Geoffrey Chaucer

Primul semestru din primul an de facultate a fost plin de sânge, morţi, eroi şi…Chaucer. O colecţie de poveşti spuse de pelerinii plini de haz, de pioşenie, de ipocrizie şi altele. Mi-a hrănit timp de multe nopţi setea de umor inteligent (da, ştiu, nu am putut să citesc „Suge-o, Ramona”, ca un copil normal?), iar la sfârşit voiam mai mult. E o carte care, aşa cum se intâmplă după un maraton de Minţi criminale, te transformă într-o persoană enrvantă care răspunde ironic, dar cu umor, persoanelor care te agasează. În pofida vechimii ei, limbajul e accesibil (vă recomand traducerea lui Dan Duţescu), iar întâmplările, având puţin din sarcasmul şi parodia deprinsă de mulţi mai ales din comediile lui Caragiale, sunt actuale şi legate de realitatea cotidiană, deşi acum se muşamalizează aproape toate întâmplările comice care au legătură cu diverşi indivizi „publici” (şi care sunt televizate, deși nu merită atenţia, la cât de stupide sunt).

4) Crimă şi pedeapsă, de Feodor Dostoievski

Deşi încă în curs de lecturare (mai am puţin şi trec de jumătate), romanul acesta m-a învăţat cum să las deoparte procesele de conştiinţă şi să îmi trăiesc viaţa ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. M-am limitat la infracţiuni minore (minţit, copiat la teste, furat ultima prăjitură de pe platou), dar într-un fel îmi este teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă, undeva în viitor, voi reuşi să elimin sentimentul că îmi pasă de soarta unui anumit lucru. Deja sunt impasibilă şi mimez perfect empatia pentru ca oamenii să nu mă perceapă ca pe micul Sheldon Cooper în care mă transform, dar pe viitor nu îmi va mai păsa nici de acest lucru.

În afară de faptul că îl ador pe Razumihin şi personalitatea lui dubioasă, aflată în pragul nebuniei psihotice (nu aduce puţin cu Sherlock?), reuşesc în acelaşi timp să ţin pasul cu gândurile haotice şi delirante ale unui student şi cu iprocrizia şi prostia personajelor secundare, deşi uneori vreau să le sugrum să termin mai repede cu ele.

E o carte fără suflet, fiindcă nu mă lasă să termin celelalte cărţi începute…glumesc, e vina profei care mi-a pus cartea pe lista de lecturi obligatorii pentru examen.

5) A Song of Ice and Fire Saga, by Georige R. R. Martin

Am doar câteva cuvinte de spus despre aceste volume, iar cititorii/fanii mă vor înţelege: Curse you, George Martin, for killing all those beautiful characters, but also thank you for killing that particular annoying and pathetic excuse of a king.

Cam atât deocamdată, mă voi mai gândi la alte cărţi care mă fac să pierd nopţile, dar până atunci le voi irosi învăţând pentru examene.

 

Anunțuri