În căutarea tristeții pierdute

Înainte să încep articolul, aș vrea să precizez că orice carte e magnifică în felul ei, indiferent de editura la care a fost publicată. La câte edituri sunt în România în momentul actual, nu ar fi ceva ieșit din comun ca unuia să îi placă mai mult o editură decât alta, dar e normal, mai ales că ele au un target anume și o piață pe care trebuie să o acopere. Deci dacă vă întâlniți cu cineva care citește cărți de la Litera, dar nu îi plac cele de la Rao, pe când vouă vă plac tocmai invers, ar trebui să acceptați această diferență și poate puteți afla lucruri noi despre o categorie de cărți pe care nu le-ați considerat până acum demne de a fi vândute. Sau poate nu. E alegerea fiecăruia.

Evident că și eu am preferințe în ceea ce privește editurile și cărțile pe care le traduc sau le tipăresc direct în limba română, dar nu am fost niciodată pusă în situația de a urî o editură doar pentru că există. Nu, acest lucru mi se întâmplă doar în ceea ce privește oamenii cu care intru în contact. Dar în rest încerc să accept fiecare lucru în parte, iar dacă nu îmi place deloc, sau nu îi văd rostul, prefer să îl las în pace și să îmi văd de ale mele.

De asemenea, scuzați calitatea pozei. Camera mea e dispărută în acțiune, așa că am folosit telefonul, care nu e chiar de ultima generație. A ieșit ca mai jos. În plus, nu voia să o micșoreze ca să încapă la imagine reprezentativă, așa că am mutat-o aici…nu știu de ce mă bate tehnologia astăzi, dar acum și aragazul are o criză, sora mea doarme, sunt singură și am nevoie de ajutor. *starts crying in the distance*


14054872_1150612424997959_335463522_n

Titlu: neverland

Autor: Radu Găvan

Editură: Herg Benet

Număr pagini: 174

O carte care începe trist nu ar trebui să se termine trist. Ar trebui să păstreze aceeași nesiguranță care îl ajută pe cititor să aibă momente de dubii, să spere că totul se va termina bine, dar să îl lovească tare când se apropie de finalul cărții și să îi arate că nu el face regulile, ci autorul. Iar autorii joacă un joc crud cu inimile cititorilor, făcându-i să înțeleagă, la final, că nu fericirea e cea care conteză, iar lumea nu e un loc bun doar pentru că e o lume ficțională, unde multe lucruri se pot întâmpla. Autorul e un dumnezeu care se joacă cu viețile personajelor și ale cititorilor deopotrivă.

Radu Găvan e un asemenea autor. Între două puncte pline de tristețe și dezolare, o flacără mică anunță prezența speranței, de care fiecare cititor se agață. Dar e un fals, un kitch care face ca totul să doară și mai mult. De ce? Pentru că așa a fost construită.

Povestea din neverland nu e fixă într-un univers ficțional, ci își întinde rândurile în viața reală, a noastră. Anton, personajul principal, are o viață a lui, deși limitată, are prieteni, cunoștințe, un loc de muncă, o dragoste. Are și foarte multă suferință, suferință care stă la baza acestui roman. E un mod de a ne reaminti că nu totul e frumos și nu ne așteaptă paradisul la finalul vieții. Ca oricare altă carte bună, are un flux al povestirii care îmbină mai multe destine. Pe de o parte este încercarea lui Anton de a-și păstra sănătatea mintală, iar de cealaltă parte a zidului e Ionuț și chinurile prin care trece pentru a-și redobândi libertatea. Cei doi sunt asemănători, singuri și cu puțini prieteni, capabili de a face chiar și cele mai oribile acte pentru a se apăra, dar și pentru a-i salva pe cei la care țin. Anton e bântuit de fantoma soției moarte, care îl acuză că odată cu ea a omorât-o și pe Letiția, fiica lor de cinci ani, Ionuț e bântuit de trecutul brutal, violent, care nu îl lasă să uite ce a făcut. Deși cei doi nu iau contact unul cu celălalt decât foarte puțin pe parcursul romanului, fiecare acțiune și gest pe care îl fac îi apropie inevitabil.

Cele două părți ale romanului, Neverland și Wonderland, descriu traseul pe care îl face personajul. În prima parte el este în căutarea tărâmului promis, al unui viitor mai bun atât pentru el, cât și pentru fiica sa. Face tot ce îi stă în putință pentru a scăpa de garsoniera mică și sufocantă, de parcul plin de gunoaie, de vecinii perverși. Anton își găsește o nouă sursă de venit, făcând pe „criticul” pentru fiul lui Luis, Theo. Dar acest lucru nu îi aduce fericirea, ci îl transformă într-un personaj demn de tot râsul. Sigur, motivația este încă acolo, dar se adâncește atât de mult în obsesia sa de a scăpa, încât nu își dă seama când viața sa se prăbușește. Cu câteva decizii proaste în arsenal, romanul continuă povestea în Wonderland, o mică portiță de scăpare. Dar, așa cum am zis mai sus, nimic nu are un final fericit, nici măcar această carte. Destinul și fuga lui Anton ia sfârșit, în urma lui rămânând Letiția, păzitoarea secretelor și făuritoarea unui nou viitor.

Nu aș putea spune care parte mi-a plăcut cel mai mult, pentru că sentimentul de tristețe m-a însoțit pe durata lecturii. Nu e o carte pe care să o poți citi într-o zi de vară, poate în drum spre mare, sau chiar când stai pe plajă, pentru că nu îți oferă dispoziția necesară de a privi în jur cu optimism. Mai mult, te face să te întrebi până unde te-ai duce ca să scapi de propriile lanțuri.

 

Petalele trandafirului freamătă sub apăsarea stropilor și, prin ceața a ceea ce am fost, văd o mână albă cum ține tulpina între degetele subțiri, aud murmurul unui te iubesc ce se risipește usor, simt o îmbrățișare slabă și, pentru o clipă, ea e aici și mă privește în ochi, apoi chipul de fum se pierde în nimicul din jur și sunt iar singur.

(Radu Găvan, neverland, p. 76-77)