Povești medievale învăluite în amintirea vacanțelor trecute

Titlu carte: Șerpoaica

Autor: Karina M. Vlad

Nr pagini, editură, an apariție: necunoscute, nu a fost cartea mea, iar acum suntem la mii de kilometrii depărtare.

O legendă îvăluită într-o realitate mistică. O poveste de dragoste plină de suspans, de oftări și de comploturi malefice. O realitate plină de zâne, zburători, iele, haiduci și alte personaje care au fost timp de mulți ani, parte a realității românilor.

Parte realitate plină de lecții de istorie, parte ficțiune autohtonă cu dulcegării, această carte merită citită într-o zi de vară, cand canicula devine insuportabilă. Eu eram la bunici când mi-a căzut în mână, printre cărțile prăfuite, mileurile vechi de când lumea și parfumul iasomiei care intra pe geam când adia vântul. A fost ca o gură proaspătă de aer, pentru că de mult timp nu mai citisem ceva scris de un român.

Totuși, mie povestea îmi fusese spusă altfel atunci când, mică fiind, treceam pe lângă Cetatea Ardud. În varianta știută de mama mea de la mama ei, Ilona, personajul principal, era omorâtă de tatăl ei pentru că nu îl iubea așa cum o iubea el (dragoste perversă pentru că ea semăna foarte mult cu mama ei), ajungând un strigoi care bântuia cetatea în căutare de victime. Era o poveste sângeroasă și puțin melodramatică, ce-i drept, dar era mai pe gustul meu.

În cartea Karinei Vlad, Ilona (zână) ar fi trebuit să se mărite cu Nikita (prietenul din copilărie și Zburător de asemenea) pentru a nu-și pierde darul nemuririi. Cu toate acestea, ea se îndrăgostește de un haiduc, iar din această cauză se întâmplă tot ce e rău posibil. Nu voi spune care sunt aceste lucruri rele, pentru că duh! spoiler, dar pot spune că era frustrant, într-un fel, că atunci când citești o nuvelă romantică, iar personajul principal nu își dă seama că cineva îl/o iubește.

Personajele sunt foarte bine conturate, fiecare cu partea bună și partea rea. Ele se află într-un continuu conflict interior, care îi aduce până la urmă la distrugere. Faptul că nu își exprimă sentimentele în mod firesc e un chin pentru cititor, deoarece ar vrea să schimbe cursul acțiunii, dar e împiedicat de bariera fizică dintre realitate și ficțiune.

Lucrul care m-a deranjat la acest roman a fost faptul că uneori acțiunea părea pusă pe fast-forward. Cel puțin la sfârșit, a fost ca și cum autoarea nu a mai vrut să piardă timp scriind o scenă de luptă așa cum trebuie, sau poate depășise deadline-ul impus de editură. Oricum, a scăzut și dimensiunea cărții în același timp, dar și finalul a părut puțin forțat.

– La ce mi-e bună veşnicia, Nikita, dacă nu pot să o petrec cu cel ce mi-e drag? (…) Ce folos că pot să văd soarele de câte ori i-a mai fi dat să răsară pe pământ, dacă l-oi vedea mereu singură şi cum să mă bucur de o viaţă veşnică, dacă e pustie şi stearpă?
(…) – Moartea, Ilona, ăsta e cel mai cumplit lucru care crezi tu că ţi se poate întâmpla?
– Nu, Nikita! Cel mai cumplit era să nu-l fi întâlnit niciodată!

(Karina Vlad, Șerpoaica)