Cine mai are nevoie de eroi?

Eroul meu. Sau, pur și simplu, un erou. Cineva care îmi face viața mai frumoasă, cu care mă identific, către care mă uit plină de empatie și dragoste necondiționată și îmi spun: „Da, vreau să ajung și eu așa!”

Acum câteva luni am predat o lecție de diringenție unor copii de clasa a V-a. Titlul lecției chiar ăsta era, „Eroul meu”, iar răspunsurile lor au fost dintre cele mai variate. Harry Potter, tipa din The Misterious Ladybug, mama, câțiva fotbaliști a căror nume nu le știu. Iar motivele erau, din nou, când foarte comice, când extrem de emoționante. Spre exemplu, cineva era fermecată de o fantasmă legată de ea și Harry Potter și de cum va arăta stând la mâna lui, în calitate de soție. Cum spuneam, foarte amuzante.

Inevitabil, a venit și întrebarea – pe care eu încercam să o evit, de altfel – cine e eroul meu? Am ales un răspuns la întâmplare. Bine, nu la foarte mare întâmplare. Am ales-o pe profesoara McGonagall. De ce? Pentru că e dintr-o carte pe care toți (sau aproape toți) o cunosc, e un personaj matur, stern, care impune respect și ascultare. E modelul de profesor spre care toți tindem să fim.

Noi mințim ca să ieșim din situații inconfortabile, nu? Pentru că ne e frică să fim judecați, pentru că nu vrem ca ceilalți să ne eticheteze drept ciudați, să nu afle cele mai adânci secrete, temeri și dureri, pe care să le folosească împotriva noastră. În ultimul timp am lăsat cam multe din personalitatea mea „fantastică” să iasă la suprafață, așa că îmi pare rău dacă, pentru un moment, am vrut să fiu văzută nu ca „ciudata” sau „Satana”, sau „aroganta aia”, ci ca „doamna profesoară”, un adult funcțional, dar care mai are încă de învățat. Da, i-am mințit pe elevi pentru că nu puteam să le spun cine e eroul meu adevărat. Cum aș fi putut?

Eroul meu, deși mă doare să o spun, nu e mama mea. E o persoană pe care o respect și pe care o iubesc și pentru care aș face orice. Dacă stau și mă gândesc, nimeni din familia mea nu e „eroul” meu. Sunt mult prea disfuncționali pentru a fi considerați așa. Eroul meu nu e nici Harry Potter, sau Katniss Everdeen, sau Percy Jackson, sau Captain America. Nu e nici măcar Batman. Ei sunt mult prea perfecți pentru a-mi reflecta propria imagine.

Vedeți voi, eu am o imagine extrem de distorsionată despre ceea ce înseamnă lumea în care trăiesc. Nu e foarte optimistă, dar nici pesimistă. E realistă, dar cu ceva în plus. E Naturalistă. Eu nu văd nici ce e bun în oameni, nici ce e rău, ci o proiecție exagerată a lor, de care îmi e frică. Paranoia și anxietatea nu ajută. Nici faptul că de când eram mică am început să urăsc ceea ce reprezintă unii oameni, ideile pe care le promovează și modul lor de a gândi. Unii oameni chiar îmi dau dureri de cap. Așa că nu mai suport mulțimile de oameni, locurile aglomerate și gălăgioase, nici să fiu în centrul atenției, să mi se pună întrebări de către străini, să port discuții nesemnificative cu ei. Dacă îmi arată poze cu nepoții lor nu pot să mă bucur pentru ei, pentru că pur și simplu nu îmi pasă.

Stai stai stai! STAI!! Ce legătură are toată tirada asta de cuvinte cu eroul tău? Veți vedea. Răbdare.

În liceu, profa de română mi-a zis că mi-am construit un zid care mă separă de restul. A avut dreptate, dar doar pe jumătate. Eu nu mi-am construit un zid, mi-am făcut un igloo, o fortăreață din pietre masive, pe care doar apa le poate eroda, dar până o va face eu voi fi moartă, iar fortăreața mea va fi în paragină. Da, ce pot să spun, nici măcar un geam nu e deschis ca să lase oamenii să intre, doar o mică gaură care face legătura cu un șemineu și pe care te poți strecura doar dacă ești Moș Crăciun. Recunosc, sunt cățiva care mă înțeleg și care au câte un bilet de intrare, dar cam atât. Sunt izolată, mai pe scurt, doar eu și amintirile mele, gândurile haotice care îmi trec prin cap de dimineață și până seara.

Dacă ați înțeles ceva până acum, e bine, pentru că urmează să dau indicii despre eroul meu. După cum spuneam, le-am zis elevilor de clasa a V-a că eroul, sau eroina mea, e Minerva McGonagall, doar pentru că e mai ușor de înțeles pentru ei. Cum aș fi putut să le explic că, de fapt, eroul meu e alcoolic, ascultă rock și face sex fără să se gândească la consecințe? Că e loial și curajos, dar în același timp cea mai frântă ființă din lume? Că își urăște familia, dar o și iubește, că ar face totul pentru cei pe care îi iubește, dar poate omorî fără să se gândească de două ori? Nu, eroul meu nu e perfecta profesoară McGonagall, pentru că nici eu nu sunt perfecta „doamnă profesoară” și nici nu voi fi. Eu sunt atrasă de toate personajele problematice, care nu își găsesc locul, care nu pot face un lucru bun oricât de mult s-ar strădui. Poate nu sunt alcoolică, și nici nu fac sex, dar lumea mea e la fel de răsturnată și dureroasă și singuratică, oricât de mult aș sta înconjurată de oameni.

Înainte să întrebați, sau să cereți un nume, să știți că nu îl voi da. Eroul meu poate fi M., poate fi Plesneală, poate fi Dean Winchester, ba chiar Elliot Alderson. În același timp poate fi personajul la care vă gândiți voi, poate pe care îl admirați, sau care chiar există și care vă distruge viața încetul cu încetul. Gândiți-vă că suntem conectați tocmai prin acest lucru, prin dragostea necondițională pentru acel om care ne face viața un calvar, dar care, incontestabil, va deveni punctul nostru de reper pentru când „creștem mari”.

Și până atunci, ascultați Led Zeppelin – White Summer, pentru vara care tocmai s-a dus.

Anunțuri

„Yo, Harry! You a Wizard!”

De curând am terminat de citit pentru a 7-a mia oară seria Harry Potter. Nu știu când am început să fiu pasionată de universul magic al lui Harry, dar știu că acum am început să citez cărțile, filmele, îmi plac mai mult decât ar trebui teoriile fanilor despre personajele din Harry Potter etc. etc. etc. Cred că singurul lucru pe care nu l-am putut face până acum a fost să vizitez parcul tematic din Londra, dar nu mă dau bătută.

Scopul acestei postări nu e să mă laud cu toate informațiile pe care le dețin despre Harry Potter, pentru că ar fi rău pentru mine și ar dezvălui latura obsesiv compulsivă pe care o dezvolt cam mult în ultimul timp, ci să vorbesc de pottermore și de tot ce se întâmplă pe acolo.

Pentru cine nu știe (și aici intră cam 1% din populația planetei, zău), pottermore e un site creat de autoare (și de o minunată echipa de web developers) care este centrat fix pe Hogwards, familiile din Harry Potter, baghete, creaturi și restul. Poți să fii sortat într-o casă și apoi să îi afli secretele, istoria, informații legate despre faimoși membri ai casei tale. Poți să vezi ce baghetă ai (cu detalii specifice, ca lungime, miez și din ce lemn e făcută, precum și proprietățile ei) și tot restul. Iar mai nou a apărut sortarea într-o altă școală de vrăjitori și vrăjitoare, Ilvermorny.

Toți și-au făcut testul până acum. Până și eu am aflat în ce casă mă situez chiar de a doua zi de când a apărut pe site (nu știu de ce mi-a luat atât de mult timp să fac o postare pe această temă). Și deși nu pot acum să arăt pas cu pas ce răspunsuri am dat (e cam târziu pentru asta), voi trece direct în mijlocul problemei. OK…casa de care aparțin dacă aș merge în America de Nord și, evident, la Ilvermorny, este…

Thunderbird!!!

*confetti everywhere*

*people cheering*

*someone starts crying in the crowd*

Ilvermorny_Wallpapers_Thunderbird

Să ne calmăm, totuși.  Nu am fost foarte surprinsă la început. Când am făcut testul nu știam la ce să mă aștept, mai ales că nu citisem prea multe despre această școală și nici despre casele ei (care sunt Horned Serpent, Wampus, Pukwidgie și Thunderbird). Dar în timp am aflat câte ceva nou.

Named by Chadwick Boot after his favourite magical beast, the Thunderbird, a beast that can create storms as it flies. Thunderbird house is sometimes considered to represent the soul of a witch or wizard. It is also said that Thunderbird favours adventurers.

Aceasta este descriere casei. Culorile ei sunt auriu și roșu, având ca emblemă o pasăre aurie cu niște simboluri desenate în interiorul ei pe un fundal roșu sângeriu. Pretty cool, huh!?

Din păcate nu sunt foarte multe detalii în legătură cu această casă, de fapt nu sunt pentru nicio casă, dar mă mulțumesc cu atât. Sper să fie upgradat site-ul și să fie adăugate noi informații, deoarece ar fi extraordinar. Ar adăuga atât de multe universului deja creat și ar face viața mai frumoasă fanilor.

Dar să mergem mai departe și să ne întoarcem în minunata Scoție, unde castelul Hogwarts domină peisajul.

Aici toată lumea care a citit cărțile, sau a văzut filmele, știe care sunt cele patru case: Gryffindor, Hufflepuff, Ravenclaw și Slytherin. Fiecare e uimitoare în felul ei și au foarte multe lucruri de oferit. Când am făcut testul m-a cam mirat în ce casă am fost sortată, fiindcă nu mă așteptam deloc. Iar această casă este…este…este…

Gryffindor!!!

3487ba94ec025945dc1dc0c4df619fe3

Mwhahahaha!!

Sincer, când am aflat că și mama și sora mea au fost sortate la casa Astropufilor/Hufflepuff, mă așteptam să fiu și eu sortată tot acolo. Sau măcar la Ravenclaw. Niciodată la Gryffindor. De ce? Pentru că nu cred că sunt atât de curajoasă și dispusă să fac atât de multe sacrificii în numele prieteniei și a dragostei pe cât se așteaptă de la cei care fac parte din această casă. Adică, caracteristicile Cercetașilor sunt „brave, courageous, chivalrous, daring, bold„. Ok, poate că am câteva trăsături. Lumea știe că fac multe lucruri dintr-un impuls de nestăvilit și abia pe urmă încep să întreb ce ar trebui să fac mai departe; și cam sunt tentată să mă apuc de lucruri care depășesc puterea mea de înțelegere, precum și cea fizică. Ok, let’s move on.

Spre deosebire de pagina școlii Ilvermorny, pentru casele de la Hogwarts sunt mult mai multe lucruri, sunt mai bine organizate și e mai amuzant. Dar probabil ăsta era și scopul, având în vedere că lumea venea pentru Hogwarts la început. Spre exemplu, Cercetașii sunt întâmpinați de un mesaj din partea lui Percy, Perfect și acum, iar articoul extra intitulat 5 reasons Gryffindors need to calm down a bit are ca argument faptul că vei fi luat în vizor de către inamici mai des decât celelalte case. Mda, mie-mi spuneți? Cu toate acestea, multe lucruri bune se întâmplă celor care aparțin Cercetașilor, iar faptul că Minerva friggin’ McGonagall e șefa casei arată cât de puternică și respectată e casa.

În ceea ce privește bagheta, nu este spectaculoasă sau mai știu eu ce. E perfectă pentru mine. Din lemn de tisă, cu miez din păr de unicorn, are aproximativ 27 de centimetri (26,67 mai exact, sau 10 inches și jumătate) și e oarecum flexibilă.

wand-light_brown-quite_short-rope_handle

Yew wands are among the rarer kinds, and their ideal matches are likewise unusual, and occasionally notorious. The wand of yew is reputed to endow its possessor with the power of life and death, which might, of course, be said of all wands; and yet yew retains a particularly dark and fearsome reputation in the spheres of duelling and all curses. However, it is untrue to say (as those unlearned in wandlore often do) that those who use yew wands are more likely to be attracted to the Dark Arts than another. The witch or wizard best suited to a yew wand might equally prove a fierce protector of others. Wands hewn from these most long-lived trees have been found in the possession of heroes quite as often as of villains. Where wizards have been buried with wands of yew, the wand generally sprouts into a tree guarding the dead owner’s grave. What is certain, in my experience, is that the yew wand never chooses either a mediocre or a timid owner.

Asta e descrierea lemnului din care e făcută baghta pe care o oferă site-ul și sunt mulțumită de ce scrie. Într-un fel îmi mângâie orgoliul. Am mai zis că nu trebuia să fac parte din casa Cercetașilor? Mda, mai văd eu… Cât despre părul de unicorn, se spune că e mai bun pentru făcut vrăji, deoarece nu există blocaje, iar magia e mai consistentă. De asemenea, părul de unicorn e mai greu de folosit pentru a face magie întunecată, însă trebuie reînoit mai des. Lungimea baghetei e normală, din câte spune domnul Ollivander, iar faptul că e oarecum flexibilă înseamnă că atât eu, cât și bagheta ne putem schimba (eu, personalitatea, iar ea, stăpânul).

Cam atât am avut de zis astăzi. Sper să facă mai multe lucrui noi cu site-ul, poate să pună casele și celorlalte școli de magie și abia aștept să citesc Harry Potter and the Cursed Child. Nu mai pot aștepta până în octombire-noiembrie, când a fost anunțată că va fi fost terminată de tradus și pusă în vânzare cartea și în România.

Voi în ce case ați fost sortați?

P.S. Am observat că cele două culori, roșu și auriu, mă urmăresc peste tot. Ar putea fi un semn? Oare ce ar zice doamna Trelawney despre asta?

Sfârșitul vacanței? Nici pe departe

Plănuiam întâi să fac o recenzie nuvelei Mașina timpului, dar am văzut atâtea postări despre august și rahaturi din ăstea pe net, că mi-a pierit cheful. Și îmi e și rău, adică dacă nu ar fi ventilatorul de la cooler m-aș apuca să borăsc peste tot prin cameră.

O chestie stupidă care mă enervează de la începutul lunii e poza aia șmecheră cu „August, be good to me”. De ce? Pentru că mulți încearcă să se convingă că o afurisită de lună poate fi bună. NU, nu o să fie. Dar știți cine poate fi bun cu voi? Voi înșivă. Personal aș încerca să o las naibii de lună, că nu vine sfrâșitul lumii, și să fac ceva pentru mine. August nu e așa specială, fraților. În plus, pentru unii dintre noi, vacanța e abia la mijloc. Adică mai avem două luni de frecat menta prin casă. Asta dacă nu muncim, ceea ce ne-am dori să nu facem. Vedeți și voi problema, sau e doar mintea mea paranoică care încearcă să găsească explicații oarecum logice la ce se întâmplă în jurul nostru? Vacanțele sunt de tot căcatul dacă faci absolut nimic. Dacă muncești, să zicem că mai pierzi timpul acolo și nu se iau toți de tine că stai degeaba. Dar dacă nu ai un job, ești mereu pus la colț de către adulții responsabili că nu faci nimic cu viața ta, că ar trebui deja să ai viața pusă în ordine și toate celelalte rahaturi pe care ți le bagă pe gât de când împlinești 18 ani, de parcă e vina ta că nu ai niciun talent. Că nu le convine dacă te angajezi ca vânzătoare la chioșc. Nu, dom-le. Tre- sa fii neapărat ceva așa, mai sus-pus, ca manager de echipă, supraveghetor la nu știu ce firmă, la nu știu ce proiect, prostii din ăstea, care chipurile ar trebui să pice din cer.

M-am cam săturat și de toate prostiile cu rețele sociale și mai știu eu ce. Sunt frumoase, da, dar pentru cùt timp? Eu bântui de doi ani pe Facebook și YouTube și mai știu eu ce și deja m-am plictisit. Sunt aceleași clișee aproape penibile care te fac să îți rotești ochii la fiecare două secunde. Probabil de asta nici pe WordPress nu mai stau. De ce? Care e rostul? De ce m-am apucat de acest blog? Vreau să mai continui să scriu, sau îmi bag picioarele și merg mai departe cu altceva? Vedeți, vacanța și căldura și pierdutul timpului mă fac să o iau razna. Mă simt dezgustător de bolnavă, dar nici măcar nu știu ce am. Îmi lipsește motivația, mă aflu într-o permanentă stare de nepăsare și aș vrea să stau toată ziua în pat și să mă uit la pereți. Doar așa, să mă uit cum se așterne praful. Uneori nu am chef nici să citesc o carte. Și am un teanc foarte mare de cărți pe care trebuie să le citesc. Dar care mai e rostul? De ce ar trebui să citesc? Nu mi-ar fi mai bine să fiu proastă și ignorantă, decât să simt și să înțeleg că 90% din ce se întamplă afară e neobișnuit de neînregulă? Binecuvântați fie ignoranții pentru că pe ei nu îi apucă atacurile de panică în mijlocul străzii, nu încep să plângă atunci când lumea devine apăsătoare, nu cunosc bucuria și extazul de a trăi într-o carte, aceeași bucurie și același extaz care se destramă în clipa în care devii conștient de realitatea înconjurătoare.

Nu mai știu ce voiam să zic. Dar mereu mi se întâmplă asta. Aș putea spune că bat câmpii cu succes. Ar trebui să o fac mai des, dar din cauza vacanței nu am de ce să fiu tristă și deprimată și cu o nevoie acută de a da afară tot ce am ingurgitat de dimineață. Vreau să vină octombrie mai repede!!

Sunt un cititor rău

Bine, bine, dar de ce ești un cititor rău? Probabil asta vă întrebați după ce ați văzut titlul articolului de astăzi. Am să vă răspund sincer, pentru că asta urmăresc în acest blog. Adevărul și numai adevărul.

Să presupunem că sunteți în librărie și vă cumpărați noile apariții editoriale. Printre acestea se alfă și ultimele cărți YA Fantasy, pe care le iubeați când erați mai tineri, mai neexperimentați în “arta cititului” și, deși nu ați mai deschis o asemenea carte de foarte mult timp, o nostalgie aparte vă încearcă atunci când le atingeți. Așa că, împotriva judecății și a rațiunii, care vă spun că nu trebuie să cumpărați acele cărți, deoarece ați depășit stadiul cărților YA și că poate ar trebui să vă orientați spre altceva, voi vi le cumpărați. Dați vina pe coperțile lucioase, cu personaje fantastice, sau fete în poziții care țipă prin toți porii “uitați-vă la mine cât de bad ass sunt!!”, dar adevărul este că e plăcerea voastră ascunsă, sunt cărțile pe care le citiți acasă, pe furiș, iar apoi spuneți întregii lumi că nu vă plac, că nu mai sunteți adoloescente hormonale în căutare de feți frumoși și adrenalină indusă de situații neexplicabile, etc.

Stai, ce voiam eu să zic?

Ah, nu mai contează. În orice caz, fiind născută pe la începutul anilor ’90, vă dați seama că aceste cărți YA au intrat în sfera mea de lectură când aveam mai mult de 15-16 ani, mai ales că sunt relativ noi pe piața noastră. Cred că le citeam când eram în clasa a 11-a, iar dacă faceți un calcul, aveam cam 17-18 ani atunci. Deci eram deja în faza de “tânăr adult”, iar aceste cărți nu mă ajutau cu prea mult, doar îmi relaxau creierul după cele șase ore petrecute la liceu. Recunosc, am fost puțin obsedată de ele în cei doi ani pe care i-am petrecut citind cărți YA, dar odată cu adminterea la facultate m-am axat pe altceva. E și normal, nu? Iar acum, desi am cam un raft plin de cărți de genul în bibliotecă, rar mă mai uit prin ele. Doar așa, când mă apucă melancolia. Am citit și foarte multe cărți de la bibliotecă, mai mult pentru că nu îmi permiteam să investesc în serii de câte 10-12 cărți.

Astăzi voi vorbi despre cărțile YA, sau mai mult despre seriile acestea, pe care le-am început când eram în faza de adolescentă nebună, dar pe care nu le-am terminat…din diverse motive. So today’s TOP 5 is YA books I will never finish.

5) Seria Nici moartă, de MaryJanice Davidson

Nu știu câți ați citit aceste cărți, în librăriile din România au apărut doar primele două volume, iar pentru o serie care numără 15 cărți în total, e cam jalnic, mai ales pentru editura care s-a ocupat cu traducerea lor. Sau cu începerea treducerii. E neseriozitate, zău. Cărțile care încep mereu cu Nici moartă, nici…, o au în prim-plan pe Betsy, care are un accident de mașină, moare, dar se trezește ca vampir, mai exact regina vampirilor și viitoarea perteneră a unui vampir super sexy și restul adjectivelor pe care le găsiți asociate cu personajele masculine în acest gen de cărți. Nu mai știu ce se întâmplă în fiecare carte, dar au fost ca o briză de primăvară într-o zi cășduroasă de vară. Nici nu ai simțit că le-ai avut în mână. E un fel de Sandra Brown o întâlnește pe Anne Rice, doar că Anne Rice a ajuns să scrie cărți foarte subțiri. Înțelegeți voi. Sunt cărți potrivite pentru o după-amiază călduroasă de vară și cam atât. Nu au lecții de viață, personajul principal e aiurit și cu capul în nori, dar primesc puncte pentru umor. Singurul lucru pe care l-am reținut a fost că m-au făcut să râd în hohote, mai mult din cauza lui Betsy, care mereu se găsea într-o situație incredibilă și făcea haz de asta. După primele două volume sora mea insista să cumpărăm cărțile în engleză, de pe net, dar cred că am reușit să o conving că acest lucru nu se va întampla în veci. E prea mult timp pierdut pentru niște cărți fără substanță.

4) Seria Îngerul nopții, de Becca Fitzpatrick

Când aflasem pentru prima oară că această carte va fi o trilogie, mi-am cumpărat cărțile. Apoi am aflat că se scrie și volumul patru, dar nu am mai fost interesată de subiect. Cartea e ca un fanfic bunicel și prezintă dragostea dintre Patch și Nora, ea fiind o adolescentă tipică, iar el un nefilim, adică un înger căzut. În primul volum, Patch era personajul ăla pe care adori să îl urăști. Tipul băiatului rău, dar care are o latură sensibilă, artistică. Și era toată ura aia dintre cei doi care te făcea să citești mai departe. Exact ca un fanfic. Din nou, ca oricare altă carte YA, nu mi-a lăsat o impresie care să dureze în timp. De asta, tot ce țin minte e că el era sarcastic și amuzant și că a fost o bătălie, undeva prin volumul doi. Și cred că mai era un personaj negativ, care la început era prietenul lui Patch, iar apoi și-a dezvăluit adevăratele planuri.

3) Seria Vampirii din Morganville, de Rachel Caine

Din nou o serie de 15 volume și o mulțime de short stories. Și timp pierdut. Mult, mult timp pierdut. Mai ales din partea mea, având în vedere că am citit primele nouă volume. Da, și eu mă minunez. Nu știu cum am avut răbdarea să citesc și să îmi și placă cele nouă volume. Acum nu aș trece nici de prima pagină. Sunt destul de populare prin România, am văzut multe adolescente „rebele” citind seria prin autobuz, chiar și acum. Dar, ca toate cărțile YA, ar trebui să aibă un sfârșit. Pentru mine, volumul 9 a fost acel sfârșit. Povestea nu mai ducea nicăieri, parcă era într-un loop constant de decizii proaste, iar personajele deja mă călcau pe nervi. Înțeleg toată faza cu profit, pentru că se vând bine și autoarea are ceva de câștigat. Dar măcar scrie 15 volume de calitate.

2) Trilogia Legăminte, de Ally Condie

Pentru mine a fost mai mult o duologie. Am primit volumul 1 de ziua mea și am fost nevoită să iau și al doilea volum pentru că povestea continua, aflasem că erau și ceva răsturnări de situație, iar cartea era scrisă și din perspectiva personajului masculin, spre deosebire de primul volum. Iar apoi, nimic. De câțiva ani Leda cam stagnează în a traduce continuările unor serii cu potențial, așa cum era și Legăminte. Romanul distopic ar fi putut avea un final bun, dacă se chinuia cineva să traducă și ultimul volum. Și nu mi-ar fi greu să le citesc în engleză, problema mea e că le vreau în bibliotecă. Și abia anul astă am ajuns la un consens cu sora mea și am hotărât să cumpărăm trilogia în engleză. Dar până voi termina și ultima carte va mai dura ceva timp.

1) Seria Micuțele mincinoase, de Sara Shepard

Am ajuns și la primul loc. Toată tevatura cu Pretty Little Liars, serialul, a venit pentru mine după ce am citit primul volum. Și mi s-a părut o idee bună, pentru primele sezoane. Așa cum mi s-a părut o idee bună și când am început să citesc seria. Dar nu am continuat-o după volumul 4. De ce? Pentru că devenea cam haotica și neverosimilă. Așa cum producătorii serialului introduc noi A la fiecare sezon, așa și în carte toată insistența de a schimba identitatea lui A devenea cam obositoare. Așa că mi-am pierdut interestul pentru ea. Și pentru serial, că tot veni vorba. Deci nu, no voi continua seria. Și nici nu mă interesează în mod special să citesc și altceva scris de Sara Shepard, doar pentru că am un stereotip format în minte cum că toate cărțile ei sunt la fel de ilogice. Poate am dreptate, poate nu, deocamdată e un dezgust și o indiferență nefondată, dar de care nu vreau să scap prea devreme.

Sooo, acestea au fost seriile de cărți YA la care m-am putut gândi. Sigur am mai citit cărți YA Fantasy, dar nu mai știu ce sentimente mi-au lăsat. Aș putea adăuga, ca mențiune specială, Prințesa mecanică și Instrumente mortale, dar la cele două serii nu am trecut de prima carte, așa că nu mă chinui. Voi ce cărți ați început și nu ați terminat?

adiós