Mult zgomot pentru nimic…din nou!

Open cassette player -> Insert tape -> Press Play


Înainte să trec la recenzia propriu-zisă, trebuie să lămuresc un lucru. Eu, în calitate de cititor, dar și ca persoană, sunt multe lucruri. Sunt încăpățânată, sunt pretențioasă, sufăr de OCD și sunt atee. Din cauza ultimului lucru – sau, mai bine zis, datorită lui – pot citi cam orice ține de religie, sau care are o temă, sau un personaj religios, fără să mă transform într-o persoană critică și moralizatoare, ci să privesc totul cu detașare. Sau poate e din cauză că, pentru mine, cărțile sfinte sunt doar cărți , ceva fictv care îmbină sfaturile cu poveștile, la fel cum o fac basmele, fabulele, sau mitologia. Cred că nu ar trebui să uităm că Mein Kampf a lui Hitler e la fel de bine-vândută ca și Biblia, dar nimeni nu ia lecții din cartea aia.

Dar să nu dezbatem prea mult tema aceasta, pentru că nu e locul și nici timpul potrivit. Deși cartea care urmează a fi „recenziată” este povestită din perspectiva unor evrei, deci nu strică să fiți cât mai deschiși la minte.

Să purcedem, așadar.

 

Titlu: Numele meu este Shylock

Autor: Howard Jacobson

Titlu Original: Shylock Is My Name

Editură: Humanitas

Număr pagini: 265

Acum ceva timp vorbeam de o nouă colecție apărută la editura Humanitas, Proiectul Hogarth Shakespeare, apărut sub tutela Raftului Denisei. Prima carte citită a fost Scorpia, un roman comic, ușor de citit și de înțeles.

Lucrurile se schimbă în Numele meu este Shylock, care se vrea a fi o repovestire a Neguțătorului din Veneția. Dacă nu ar fi fost limbajul extrem de plictisitor, poate aș fi fost mai îngăduitoare. Dar, din această cauză, am cam pierdut contactul cu acțiunea și nu am fost complet atentă la desfășurarea evenimenelor. Deși a fost lăudată ca fiind „comică” și savuroasă, pentru mine nu a fost așa. De ce? Pentru că personajele au fost de-a dreptul enervante. Erau triste și se complăceau în tristețea lor, erau deranjate de statutul pe care îl aveau în societate, dar erau încăpățânate și nu voiau să schimbe nimic, dând vina pe tradiție și pe istorie. În plus, cele două personaje principale, Shylock și Strulovich, embleme ale evreilor de peste tot (sau așa voiau ei să creadă), făceau totul plecând de la premisa că sunt EI – evreii – și RESTUL – neevreii – fapt care poate fi considerat extrem de rasist. Iar cartea parcă făcea totul să pară „extrem de rasist”, hiperbolizând întregul conflict din Neguțătorul din Veneția.  Iar această schismă prezentată în roman devine și mai evidentă prin descrierea stereotipică a personajelor, a modului lor de a gândi, aflat pe planuri opuse unul față de altul.

Totul pornește de la o problemă atât familială, cât și morală. Sau, mai precis, de la cât de departe pot merge unii oameni pentru a-și ține familia aproape. La fel ca în Neguțătorul din Veneția, cele două familii își pierd copiii în fața străinilor, iar din această cauză cer o recompensă în carne. Desigur, lucruile sunt modernizate, sau cât se poate de modernizate, așa că doar circumcizia rămâne factorul decisiv, apartenența indubitabilă la o credință și la o cultură cu care, de altfel, nu ai avea nimic în comun. Din nou, evrei vs neevrei pare a fi punctul de plecare de la toată tărășenia. E o farsă prost construită, cu niște personaje de-a dreptul deprimante, sau enervante, fără coloană vertebrală. All in all, it was a waste of time.

Desigur, nu vă sfătuiesc să nu citiți cartea. Ba, din contră, făceți-o, iar apoi veniți să mă contraziceți. Chiar duc lipsă.

Lectură plăcută!

Anunțuri

În căutarea tristeții pierdute

Înainte să încep articolul, aș vrea să precizez că orice carte e magnifică în felul ei, indiferent de editura la care a fost publicată. La câte edituri sunt în România în momentul actual, nu ar fi ceva ieșit din comun ca unuia să îi placă mai mult o editură decât alta, dar e normal, mai ales că ele au un target anume și o piață pe care trebuie să o acopere. Deci dacă vă întâlniți cu cineva care citește cărți de la Litera, dar nu îi plac cele de la Rao, pe când vouă vă plac tocmai invers, ar trebui să acceptați această diferență și poate puteți afla lucruri noi despre o categorie de cărți pe care nu le-ați considerat până acum demne de a fi vândute. Sau poate nu. E alegerea fiecăruia.

Evident că și eu am preferințe în ceea ce privește editurile și cărțile pe care le traduc sau le tipăresc direct în limba română, dar nu am fost niciodată pusă în situația de a urî o editură doar pentru că există. Nu, acest lucru mi se întâmplă doar în ceea ce privește oamenii cu care intru în contact. Dar în rest încerc să accept fiecare lucru în parte, iar dacă nu îmi place deloc, sau nu îi văd rostul, prefer să îl las în pace și să îmi văd de ale mele.

De asemenea, scuzați calitatea pozei. Camera mea e dispărută în acțiune, așa că am folosit telefonul, care nu e chiar de ultima generație. A ieșit ca mai jos. În plus, nu voia să o micșoreze ca să încapă la imagine reprezentativă, așa că am mutat-o aici…nu știu de ce mă bate tehnologia astăzi, dar acum și aragazul are o criză, sora mea doarme, sunt singură și am nevoie de ajutor. *starts crying in the distance*


14054872_1150612424997959_335463522_n

Titlu: neverland

Autor: Radu Găvan

Editură: Herg Benet

Număr pagini: 174

O carte care începe trist nu ar trebui să se termine trist. Ar trebui să păstreze aceeași nesiguranță care îl ajută pe cititor să aibă momente de dubii, să spere că totul se va termina bine, dar să îl lovească tare când se apropie de finalul cărții și să îi arate că nu el face regulile, ci autorul. Iar autorii joacă un joc crud cu inimile cititorilor, făcându-i să înțeleagă, la final, că nu fericirea e cea care conteză, iar lumea nu e un loc bun doar pentru că e o lume ficțională, unde multe lucruri se pot întâmpla. Autorul e un dumnezeu care se joacă cu viețile personajelor și ale cititorilor deopotrivă.

Radu Găvan e un asemenea autor. Între două puncte pline de tristețe și dezolare, o flacără mică anunță prezența speranței, de care fiecare cititor se agață. Dar e un fals, un kitch care face ca totul să doară și mai mult. De ce? Pentru că așa a fost construită.

Povestea din neverland nu e fixă într-un univers ficțional, ci își întinde rândurile în viața reală, a noastră. Anton, personajul principal, are o viață a lui, deși limitată, are prieteni, cunoștințe, un loc de muncă, o dragoste. Are și foarte multă suferință, suferință care stă la baza acestui roman. E un mod de a ne reaminti că nu totul e frumos și nu ne așteaptă paradisul la finalul vieții. Ca oricare altă carte bună, are un flux al povestirii care îmbină mai multe destine. Pe de o parte este încercarea lui Anton de a-și păstra sănătatea mintală, iar de cealaltă parte a zidului e Ionuț și chinurile prin care trece pentru a-și redobândi libertatea. Cei doi sunt asemănători, singuri și cu puțini prieteni, capabili de a face chiar și cele mai oribile acte pentru a se apăra, dar și pentru a-i salva pe cei la care țin. Anton e bântuit de fantoma soției moarte, care îl acuză că odată cu ea a omorât-o și pe Letiția, fiica lor de cinci ani, Ionuț e bântuit de trecutul brutal, violent, care nu îl lasă să uite ce a făcut. Deși cei doi nu iau contact unul cu celălalt decât foarte puțin pe parcursul romanului, fiecare acțiune și gest pe care îl fac îi apropie inevitabil.

Cele două părți ale romanului, Neverland și Wonderland, descriu traseul pe care îl face personajul. În prima parte el este în căutarea tărâmului promis, al unui viitor mai bun atât pentru el, cât și pentru fiica sa. Face tot ce îi stă în putință pentru a scăpa de garsoniera mică și sufocantă, de parcul plin de gunoaie, de vecinii perverși. Anton își găsește o nouă sursă de venit, făcând pe „criticul” pentru fiul lui Luis, Theo. Dar acest lucru nu îi aduce fericirea, ci îl transformă într-un personaj demn de tot râsul. Sigur, motivația este încă acolo, dar se adâncește atât de mult în obsesia sa de a scăpa, încât nu își dă seama când viața sa se prăbușește. Cu câteva decizii proaste în arsenal, romanul continuă povestea în Wonderland, o mică portiță de scăpare. Dar, așa cum am zis mai sus, nimic nu are un final fericit, nici măcar această carte. Destinul și fuga lui Anton ia sfârșit, în urma lui rămânând Letiția, păzitoarea secretelor și făuritoarea unui nou viitor.

Nu aș putea spune care parte mi-a plăcut cel mai mult, pentru că sentimentul de tristețe m-a însoțit pe durata lecturii. Nu e o carte pe care să o poți citi într-o zi de vară, poate în drum spre mare, sau chiar când stai pe plajă, pentru că nu îți oferă dispoziția necesară de a privi în jur cu optimism. Mai mult, te face să te întrebi până unde te-ai duce ca să scapi de propriile lanțuri.

 

Petalele trandafirului freamătă sub apăsarea stropilor și, prin ceața a ceea ce am fost, văd o mână albă cum ține tulpina între degetele subțiri, aud murmurul unui te iubesc ce se risipește usor, simt o îmbrățișare slabă și, pentru o clipă, ea e aici și mă privește în ochi, apoi chipul de fum se pierde în nimicul din jur și sunt iar singur.

(Radu Găvan, neverland, p. 76-77)

Dacă nu ești om de știință nu vei înțelege această carte

Glumesc, glumesc. Sau nu?

Ei bine, a venit o nouă săptămână, am avut timp să îmi ling rănile, să evit o catastrofă financiară, să termin seria Harry Potter (din nou) și să trec peste traumele deprimării provocate de caniculă. Ce altceva? A, da, mi-am amintit că Mașina timpului stă și plânge după locul ei în bibliotecă. Așa că am decis că a venit timpul să îi fac și ei o recenzie, oricât de mică și haotică ar fi, după care să o azvârl să o pun cu grijă pe raftul ei.

Titlu: Mașina timpului

Autor: H. G. Wells

Titlu original: The Time Machine

Editura: Nemira

Număr pagini: 112

Nuvela aceasta a fost pentru mult timp pe lista mea de lecturi, cam de anul trecut când am cumpărat volumul în care se află și ea. Nu știu de ce am întârziat atât de mult cu lecturarea ei, dar după ce i-am mutat de trei ori locul în bibliotecă și am șters-o de praf de două ori pe atât am decis că nu mai e cazul să amân. Și mi-a plăcut fiecare minut petrecut adâncită între foile sale.

Deși la început pare puțin prea științifică, iar unii cititori ar putea avea greutăți în a înțelege despre ce e vorba, pe parcurs lucrurile devin mai clare. De ce greutăți? Pentru că sunt introduse teorii ale timpului și ale spațiului, formule fizice și idei filosofice. Recunosc că primele capitole au necesitat o atenție sporită din partea mea, pentru că dacă treceam ca gâsca prin apă nu mai înțelegeam nimic din ce se întâmpla în continuare. Așa că am trecut cu chiu-cu-vai peste toate informațiile pe care nu m-am obosit să le învăț în liceu și am ajuns la strania concluzie că, așa cum se întâmplă în Doctor Who, și Mașina timpului se joacă cu niște noțiuni pe cât de abstracte pe atât de fascinante. Cele patru dimensiuni ale realității, implicațiile științifice pe care le au ele asupra realității, faptul că Nu există nicio deosebire între Timp și oricare dintre celelalte dimensiuni ale Spațiului, atât doar că de-a lungul Timpului se mișcă mereu conștiința noastră, toate acestea stau la baza universului creat de Wells în această operă.

Exploratorul Timpului, personajul care călătorește în timp (evident) adună la cină câțiva prieteni, printre care și distinsul nostru narator, cărora le povestește despre noua sa invenție, mașina timpului. Sceptici la început, cei cinci privesc totuși cum mica mașină dispare de sub privirile lor, însă tot nu sunt convinși că ceea ce a făcut Exploratorul e adevărat. Așa că el construiește o mașină de dimensiuni normale, în care să încapă o persoană, și îi invită din nou la cină peste o săptămână, la ora 19:00. Când vine timpul de a se reîntâlni, prietenii Exploratorului îl găsesc plin de praf, de julituri și hămesit, însă după ce se dichisește, el începe să le povestească pățaniile prin care a trecut. De aici urmează o întreagă aventură în anul 8…, care durează nu mai mult de opt zile. Exploratorul Timpului este adus de către mașină într-un viitor straniu, în care planeta este dominată de două rase: Eloii și Morlocii. Rase diferite ca de la cer la pământ, cele două se deosebesc prin tot între ele: în timp ce Eloii sunt frumoși, fini, calzi, veseli, Morlocii sunt niște creaturi albinoase, umede la atingere, violente și înfricoșătoare. De asemenea, Eloii aparțin pământului de deasupra, pe când Morlocii trăiesc în adâncuri. Eloii se tem de întuneric, iar Morlocii de lumină și tot așa. Este inutil să mai adaug de partea cui a fost Exploratorul în tot acest timp. Faptul că i-a fost luată mașina l-a făcut să colinde noul Pământ, iar în acest timp a învățat multe lucruri noi, dar pe care nu le voi aminti aici. După multe peripeții, el reușește să se întoarcă în timpul său, în epoca Victoriană, povestindu-le prietenilor lui ce a pățit. Din nou este întâmpinat de scepticism, iar Exploratorul pleacă într-o nouă călătorie pentru a aduce dovezi. Ce se întâmplă cu el aflați voi, dacă veți citi cartea, sau știți deja și v-aș ruga să nu dați spoilere pentru finalul ei.

Cam asta prezintă Mașina timpului și, deși uneori pare a fi scrisă într-un ritm alert, nu sunt ignorate anumite informații pe care le-am putea folosi în descifrarea evenimentelor. De asemenea, cartea e scrisă la persoana I, așa că e ușor să ne imaginăm ca Exploratorul Timpului vorbește cu noi, ne povestește nouă personal trăirile și întâmplările sale din viitor.

Pentru toate informațiile științifice, pentru toate teoriile prezentate și pentru toate descrierile fabuloase care încarcă fiecare rând din operă, nici nu e de mirare că e cosiderată un punct de plecare pentru literatura Science Fiction. Așa că dați-i o șansă și lăsați-vă purtați în timp și spațiu într-o mașină rudimentară, dar cu farmecul și puterea ei specifică.

Sfârșitul vacanței? Nici pe departe

Plănuiam întâi să fac o recenzie nuvelei Mașina timpului, dar am văzut atâtea postări despre august și rahaturi din ăstea pe net, că mi-a pierit cheful. Și îmi e și rău, adică dacă nu ar fi ventilatorul de la cooler m-aș apuca să borăsc peste tot prin cameră.

O chestie stupidă care mă enervează de la începutul lunii e poza aia șmecheră cu „August, be good to me”. De ce? Pentru că mulți încearcă să se convingă că o afurisită de lună poate fi bună. NU, nu o să fie. Dar știți cine poate fi bun cu voi? Voi înșivă. Personal aș încerca să o las naibii de lună, că nu vine sfrâșitul lumii, și să fac ceva pentru mine. August nu e așa specială, fraților. În plus, pentru unii dintre noi, vacanța e abia la mijloc. Adică mai avem două luni de frecat menta prin casă. Asta dacă nu muncim, ceea ce ne-am dori să nu facem. Vedeți și voi problema, sau e doar mintea mea paranoică care încearcă să găsească explicații oarecum logice la ce se întâmplă în jurul nostru? Vacanțele sunt de tot căcatul dacă faci absolut nimic. Dacă muncești, să zicem că mai pierzi timpul acolo și nu se iau toți de tine că stai degeaba. Dar dacă nu ai un job, ești mereu pus la colț de către adulții responsabili că nu faci nimic cu viața ta, că ar trebui deja să ai viața pusă în ordine și toate celelalte rahaturi pe care ți le bagă pe gât de când împlinești 18 ani, de parcă e vina ta că nu ai niciun talent. Că nu le convine dacă te angajezi ca vânzătoare la chioșc. Nu, dom-le. Tre- sa fii neapărat ceva așa, mai sus-pus, ca manager de echipă, supraveghetor la nu știu ce firmă, la nu știu ce proiect, prostii din ăstea, care chipurile ar trebui să pice din cer.

M-am cam săturat și de toate prostiile cu rețele sociale și mai știu eu ce. Sunt frumoase, da, dar pentru cùt timp? Eu bântui de doi ani pe Facebook și YouTube și mai știu eu ce și deja m-am plictisit. Sunt aceleași clișee aproape penibile care te fac să îți rotești ochii la fiecare două secunde. Probabil de asta nici pe WordPress nu mai stau. De ce? Care e rostul? De ce m-am apucat de acest blog? Vreau să mai continui să scriu, sau îmi bag picioarele și merg mai departe cu altceva? Vedeți, vacanța și căldura și pierdutul timpului mă fac să o iau razna. Mă simt dezgustător de bolnavă, dar nici măcar nu știu ce am. Îmi lipsește motivația, mă aflu într-o permanentă stare de nepăsare și aș vrea să stau toată ziua în pat și să mă uit la pereți. Doar așa, să mă uit cum se așterne praful. Uneori nu am chef nici să citesc o carte. Și am un teanc foarte mare de cărți pe care trebuie să le citesc. Dar care mai e rostul? De ce ar trebui să citesc? Nu mi-ar fi mai bine să fiu proastă și ignorantă, decât să simt și să înțeleg că 90% din ce se întamplă afară e neobișnuit de neînregulă? Binecuvântați fie ignoranții pentru că pe ei nu îi apucă atacurile de panică în mijlocul străzii, nu încep să plângă atunci când lumea devine apăsătoare, nu cunosc bucuria și extazul de a trăi într-o carte, aceeași bucurie și același extaz care se destramă în clipa în care devii conștient de realitatea înconjurătoare.

Nu mai știu ce voiam să zic. Dar mereu mi se întâmplă asta. Aș putea spune că bat câmpii cu succes. Ar trebui să o fac mai des, dar din cauza vacanței nu am de ce să fiu tristă și deprimată și cu o nevoie acută de a da afară tot ce am ingurgitat de dimineață. Vreau să vină octombrie mai repede!!