Y that Ending, Though?

Am terminat, într-un final, să citesc și această bandă desenată, recomandată de o profesoară de la facultate. A fost o călătorie…ugh. Da, cred că „ugh” descrie cel mai bine relația mea cu banda desenată a lui Brian K. Vaughan.

Titlu: Y the Last Man

Autor: Brian K. Vaughan în colaborare cu Pia Guerra

An apariție: 2002

Editură: Vertigo

Număr volume: 10

Pentru început, ar trebui să vă lămuresc ce e cu această bandă desenată. Y the Last Man a fost concepută ca un fel de sci-fi / distopie apocaliptică, unde din cauza unui virus, toată populația purtătoare de cromozom Y a fost eradicată. Evident, ca în orice distopie, trebuie să rămână și un erou, iar acesta este Yorick Brown, un fel de ratat social, care nu avea un loc de muncă, se ocupa de trucuri magice de dispariție, dar avea o iubită antropolog cu care voia să se însoare.

Ei bine, Yorick se trezește ultimul supraviețuitor uman bărbat și pornește (ca orice bărbat) în căutarea iubitei lui (plecată în Australia). Intră în tot felul de belele, care mai de care mai fantasmagorice și mai politice, fiind ajutat, printre altele, de două femei competente (un doctor, Allison Mann, și un războinic, 355), dar și de maimuța sa, Ampersand, în călătoria lui prin toată lumea. Căci nu i-a fost de ajuns doar să ajungă în Australia. Când a ajuns la destinație, a aflat că iubita lui „tocmai ce plecase”, așa că au fost nevoiți să colinde Pământul în direcție inversă, tocmai până în Franța. Lucruri se întâmplă, bătălii sunt duse, au loc niște răsturnări de situație extrem de fucked up (scuzați-mi franceza), iar Yorik nu are parte de sfârșitul fericit la care se așteptau cititorii. Chiar am avut o problemă cu acest final, care reîntregea compania de călători la care am ajuns să țin undeva prin Volumul 8, doar ca să se folosească de această falsă siguranță că totul va fi bine și să ne dea peste nas în cel mai crud mod.

UGH!

Volumele au avut potențial. Tratează o temă pe care nu am mai întâlnit-o prea des, are personaje verosimile, de care te îndrăgostești, are mesaje filosofice, politice și sociale cât să îți ajungă o viață întreagă și are acțiune acolo unde trebuie să fie acțiune.

Cu toate acestea, au fost multe goluri pe care nu le-a umplut nimeni. Sau, dacă au încercat să o facă, tot ce au reușit a fost să încurce și mai mult lucrurile, sau, mai rău, să ofere o explicație neverosimilă și ilogică. În plus, au scăpat fix de personajul care conta cel mai mult. Mica mea inimă era să explodeze, scena crimei fiind preluată de creier, care între timp s-a transformat într-o placă stricată, repetând la infinit: What the fuck!

UGH!

În concluzie, Y the Last Man este o bandă desenată pe care vă îndemn să o citiți, dar să nu citiți prea mult în ea, deoarece a fost sub-dezvoltată…în unele locuri. Păcat.

Reclame

The Age of What’s-Her-Face

De la un timp mă trezesc cu un instinct nasol rău, că vreau să fac ceva bun în viață, că mai renunț la lucrurile gruesome și creepy…și așa mă găsiți uitându-mă la filme siropoase, care te fac să chiși ochii de la a doua scenă. Nah, ce să fac…canicula mi-a omorât toți neuronii sadici.

Oricum, astăzi ovarele mele s-au luat de mână cu migrena surorii mele și au văzut filmul…drum roll please…The Age of Adaline. Mda, dramă romantică și puțin SF acolo unde se putea.

Nu a fost un film rău, ba chiar m-am bucurat de unele momente. Și îmi plăcea cum se îmbrăca Jenny/Adaline, cu haine care îi aduceau aminte de începutul secolului XX. Avea cel mai draguț și mai pufos câine, o casă super, o slujbă de invidiat (era bibliotecară, for Christ’s sake) și un iubit smexy rău. Și trăia pentru vecie, fără să îmbătrânească și fără să fie nevoită să sugă sângele virginelor inocente. How cool is that!?

A avut unele momente care îți storceau o lacrimă (i.e. moartea lui cuțu), dar povestea a fost cam simplă. Vocea naratorului a stricat surpriza înainte să înceapă acțiunea filmului. Deja știam că a fost moartă și a înviat (nu la modul creepy zombie-like) și acum e forever young, iar orice implicare a creierului meu în acțiune a fost inutilă. Prea multe detalii, prea devreme.

În plus, nu că vreau să par cârcotașă sau ceva, dar povestea ei de dragoste părea  scoasă de pe coperțile unui roman fantasy. Exceptând partea cu fulgerul care a făcut-o nemuritoare, Della trăia o viață care se transformă în visul oricărei devoratoare de chick-lit, dar care nu se întâmplă ever-ever. Cine a mai întâlnit un chipeș milionar inteligent și obsedat de romantici în liftul unui hotel, de Anul Nou și care s-a îndrăgostit la prima vedere de cineva care arată ca un model? Vă spun eu că nimeni. Pentru că matematicienii nu iubesc romanticii și nu au timp de petreceri de Revelion. Mai plauzibilă era căsătoria dintre părinții lui Ellis. Dar, mda, e o dramă romantică în care s-a adăugat puțin SF ca să nu dea speranțe minților idioate  tinere că așa ceva este posibil…

Sfatul meu? Uitați-vă. Sau nu. Doar nu vă așteptați să vi se întample același lucru și vouă. Sau angajați-vă la o bibliotecă și trăiți cea mai mare dragoste posibilă pentru cărți. Sau călătoriți, bucurați-vă de viață și stați departe de tot ce vă omoară.

Detalii despre film