Dacă nu ești om de știință nu vei înțelege această carte

Glumesc, glumesc. Sau nu?

Ei bine, a venit o nouă săptămână, am avut timp să îmi ling rănile, să evit o catastrofă financiară, să termin seria Harry Potter (din nou) și să trec peste traumele deprimării provocate de caniculă. Ce altceva? A, da, mi-am amintit că Mașina timpului stă și plânge după locul ei în bibliotecă. Așa că am decis că a venit timpul să îi fac și ei o recenzie, oricât de mică și haotică ar fi, după care să o azvârl să o pun cu grijă pe raftul ei.

Titlu: Mașina timpului

Autor: H. G. Wells

Titlu original: The Time Machine

Editura: Nemira

Număr pagini: 112

Nuvela aceasta a fost pentru mult timp pe lista mea de lecturi, cam de anul trecut când am cumpărat volumul în care se află și ea. Nu știu de ce am întârziat atât de mult cu lecturarea ei, dar după ce i-am mutat de trei ori locul în bibliotecă și am șters-o de praf de două ori pe atât am decis că nu mai e cazul să amân. Și mi-a plăcut fiecare minut petrecut adâncită între foile sale.

Deși la început pare puțin prea științifică, iar unii cititori ar putea avea greutăți în a înțelege despre ce e vorba, pe parcurs lucrurile devin mai clare. De ce greutăți? Pentru că sunt introduse teorii ale timpului și ale spațiului, formule fizice și idei filosofice. Recunosc că primele capitole au necesitat o atenție sporită din partea mea, pentru că dacă treceam ca gâsca prin apă nu mai înțelegeam nimic din ce se întâmpla în continuare. Așa că am trecut cu chiu-cu-vai peste toate informațiile pe care nu m-am obosit să le învăț în liceu și am ajuns la strania concluzie că, așa cum se întâmplă în Doctor Who, și Mașina timpului se joacă cu niște noțiuni pe cât de abstracte pe atât de fascinante. Cele patru dimensiuni ale realității, implicațiile științifice pe care le au ele asupra realității, faptul că Nu există nicio deosebire între Timp și oricare dintre celelalte dimensiuni ale Spațiului, atât doar că de-a lungul Timpului se mișcă mereu conștiința noastră, toate acestea stau la baza universului creat de Wells în această operă.

Exploratorul Timpului, personajul care călătorește în timp (evident) adună la cină câțiva prieteni, printre care și distinsul nostru narator, cărora le povestește despre noua sa invenție, mașina timpului. Sceptici la început, cei cinci privesc totuși cum mica mașină dispare de sub privirile lor, însă tot nu sunt convinși că ceea ce a făcut Exploratorul e adevărat. Așa că el construiește o mașină de dimensiuni normale, în care să încapă o persoană, și îi invită din nou la cină peste o săptămână, la ora 19:00. Când vine timpul de a se reîntâlni, prietenii Exploratorului îl găsesc plin de praf, de julituri și hămesit, însă după ce se dichisește, el începe să le povestească pățaniile prin care a trecut. De aici urmează o întreagă aventură în anul 8…, care durează nu mai mult de opt zile. Exploratorul Timpului este adus de către mașină într-un viitor straniu, în care planeta este dominată de două rase: Eloii și Morlocii. Rase diferite ca de la cer la pământ, cele două se deosebesc prin tot între ele: în timp ce Eloii sunt frumoși, fini, calzi, veseli, Morlocii sunt niște creaturi albinoase, umede la atingere, violente și înfricoșătoare. De asemenea, Eloii aparțin pământului de deasupra, pe când Morlocii trăiesc în adâncuri. Eloii se tem de întuneric, iar Morlocii de lumină și tot așa. Este inutil să mai adaug de partea cui a fost Exploratorul în tot acest timp. Faptul că i-a fost luată mașina l-a făcut să colinde noul Pământ, iar în acest timp a învățat multe lucruri noi, dar pe care nu le voi aminti aici. După multe peripeții, el reușește să se întoarcă în timpul său, în epoca Victoriană, povestindu-le prietenilor lui ce a pățit. Din nou este întâmpinat de scepticism, iar Exploratorul pleacă într-o nouă călătorie pentru a aduce dovezi. Ce se întâmplă cu el aflați voi, dacă veți citi cartea, sau știți deja și v-aș ruga să nu dați spoilere pentru finalul ei.

Cam asta prezintă Mașina timpului și, deși uneori pare a fi scrisă într-un ritm alert, nu sunt ignorate anumite informații pe care le-am putea folosi în descifrarea evenimentelor. De asemenea, cartea e scrisă la persoana I, așa că e ușor să ne imaginăm ca Exploratorul Timpului vorbește cu noi, ne povestește nouă personal trăirile și întâmplările sale din viitor.

Pentru toate informațiile științifice, pentru toate teoriile prezentate și pentru toate descrierile fabuloase care încarcă fiecare rând din operă, nici nu e de mirare că e cosiderată un punct de plecare pentru literatura Science Fiction. Așa că dați-i o șansă și lăsați-vă purtați în timp și spațiu într-o mașină rudimentară, dar cu farmecul și puterea ei specifică.

Anunțuri

The Age of What’s-Her-Face

De la un timp mă trezesc cu un instinct nasol rău, că vreau să fac ceva bun în viață, că mai renunț la lucrurile gruesome și creepy…și așa mă găsiți uitându-mă la filme siropoase, care te fac să chiși ochii de la a doua scenă. Nah, ce să fac…canicula mi-a omorât toți neuronii sadici.

Oricum, astăzi ovarele mele s-au luat de mână cu migrena surorii mele și au văzut filmul…drum roll please…The Age of Adaline. Mda, dramă romantică și puțin SF acolo unde se putea.

Nu a fost un film rău, ba chiar m-am bucurat de unele momente. Și îmi plăcea cum se îmbrăca Jenny/Adaline, cu haine care îi aduceau aminte de începutul secolului XX. Avea cel mai draguț și mai pufos câine, o casă super, o slujbă de invidiat (era bibliotecară, for Christ’s sake) și un iubit smexy rău. Și trăia pentru vecie, fără să îmbătrânească și fără să fie nevoită să sugă sângele virginelor inocente. How cool is that!?

A avut unele momente care îți storceau o lacrimă (i.e. moartea lui cuțu), dar povestea a fost cam simplă. Vocea naratorului a stricat surpriza înainte să înceapă acțiunea filmului. Deja știam că a fost moartă și a înviat (nu la modul creepy zombie-like) și acum e forever young, iar orice implicare a creierului meu în acțiune a fost inutilă. Prea multe detalii, prea devreme.

În plus, nu că vreau să par cârcotașă sau ceva, dar povestea ei de dragoste părea  scoasă de pe coperțile unui roman fantasy. Exceptând partea cu fulgerul care a făcut-o nemuritoare, Della trăia o viață care se transformă în visul oricărei devoratoare de chick-lit, dar care nu se întâmplă ever-ever. Cine a mai întâlnit un chipeș milionar inteligent și obsedat de romantici în liftul unui hotel, de Anul Nou și care s-a îndrăgostit la prima vedere de cineva care arată ca un model? Vă spun eu că nimeni. Pentru că matematicienii nu iubesc romanticii și nu au timp de petreceri de Revelion. Mai plauzibilă era căsătoria dintre părinții lui Ellis. Dar, mda, e o dramă romantică în care s-a adăugat puțin SF ca să nu dea speranțe minților idioate  tinere că așa ceva este posibil…

Sfatul meu? Uitați-vă. Sau nu. Doar nu vă așteptați să vi se întample același lucru și vouă. Sau angajați-vă la o bibliotecă și trăiți cea mai mare dragoste posibilă pentru cărți. Sau călătoriți, bucurați-vă de viață și stați departe de tot ce vă omoară.

Detalii despre film