Mult zgomot pentru nimic…din nou!

Open cassette player -> Insert tape -> Press Play


Înainte să trec la recenzia propriu-zisă, trebuie să lămuresc un lucru. Eu, în calitate de cititor, dar și ca persoană, sunt multe lucruri. Sunt încăpățânată, sunt pretențioasă, sufăr de OCD și sunt atee. Din cauza ultimului lucru – sau, mai bine zis, datorită lui – pot citi cam orice ține de religie, sau care are o temă, sau un personaj religios, fără să mă transform într-o persoană critică și moralizatoare, ci să privesc totul cu detașare. Sau poate e din cauză că, pentru mine, cărțile sfinte sunt doar cărți , ceva fictv care îmbină sfaturile cu poveștile, la fel cum o fac basmele, fabulele, sau mitologia. Cred că nu ar trebui să uităm că Mein Kampf a lui Hitler e la fel de bine-vândută ca și Biblia, dar nimeni nu ia lecții din cartea aia.

Dar să nu dezbatem prea mult tema aceasta, pentru că nu e locul și nici timpul potrivit. Deși cartea care urmează a fi „recenziată” este povestită din perspectiva unor evrei, deci nu strică să fiți cât mai deschiși la minte.

Să purcedem, așadar.

 

Titlu: Numele meu este Shylock

Autor: Howard Jacobson

Titlu Original: Shylock Is My Name

Editură: Humanitas

Număr pagini: 265

Acum ceva timp vorbeam de o nouă colecție apărută la editura Humanitas, Proiectul Hogarth Shakespeare, apărut sub tutela Raftului Denisei. Prima carte citită a fost Scorpia, un roman comic, ușor de citit și de înțeles.

Lucrurile se schimbă în Numele meu este Shylock, care se vrea a fi o repovestire a Neguțătorului din Veneția. Dacă nu ar fi fost limbajul extrem de plictisitor, poate aș fi fost mai îngăduitoare. Dar, din această cauză, am cam pierdut contactul cu acțiunea și nu am fost complet atentă la desfășurarea evenimenelor. Deși a fost lăudată ca fiind „comică” și savuroasă, pentru mine nu a fost așa. De ce? Pentru că personajele au fost de-a dreptul enervante. Erau triste și se complăceau în tristețea lor, erau deranjate de statutul pe care îl aveau în societate, dar erau încăpățânate și nu voiau să schimbe nimic, dând vina pe tradiție și pe istorie. În plus, cele două personaje principale, Shylock și Strulovich, embleme ale evreilor de peste tot (sau așa voiau ei să creadă), făceau totul plecând de la premisa că sunt EI – evreii – și RESTUL – neevreii – fapt care poate fi considerat extrem de rasist. Iar cartea parcă făcea totul să pară „extrem de rasist”, hiperbolizând întregul conflict din Neguțătorul din Veneția.  Iar această schismă prezentată în roman devine și mai evidentă prin descrierea stereotipică a personajelor, a modului lor de a gândi, aflat pe planuri opuse unul față de altul.

Totul pornește de la o problemă atât familială, cât și morală. Sau, mai precis, de la cât de departe pot merge unii oameni pentru a-și ține familia aproape. La fel ca în Neguțătorul din Veneția, cele două familii își pierd copiii în fața străinilor, iar din această cauză cer o recompensă în carne. Desigur, lucruile sunt modernizate, sau cât se poate de modernizate, așa că doar circumcizia rămâne factorul decisiv, apartenența indubitabilă la o credință și la o cultură cu care, de altfel, nu ai avea nimic în comun. Din nou, evrei vs neevrei pare a fi punctul de plecare de la toată tărășenia. E o farsă prost construită, cu niște personaje de-a dreptul deprimante, sau enervante, fără coloană vertebrală. All in all, it was a waste of time.

Desigur, nu vă sfătuiesc să nu citiți cartea. Ba, din contră, făceți-o, iar apoi veniți să mă contraziceți. Chiar duc lipsă.

Lectură plăcută!

Anunțuri

Shakespeare reinventat?

Nici nu mai știu de când nu am mai citit ceva scris de Shakespeare. Probabil din anul II de facultate, când am avut un curs despre literatura renascentistă. Țin minte că mi-au plăcut majoritatea sonetelor, toate comediile și câteva piese istorice și tragedii. Cred că oricărui student i se par redundante anumite piese, în special cele istorice. Dar, având în vedere că scria mai mult pentru curtea regală, trebuia să publice și piese în care ridica în slăvi nobilimea.

William Shakespeare are un loc special în inima mea, totuși, pentru umorul și glumele perverse, pentru monologurile pline de spiritualitate și pentru faptul că omora personaje care mă enervau la culme (spre exemplu Romeo și Julieta. Ambii. Nu i-am suportat niciodată). Am încercat cât mai mult posibil, de-a lungul anilor, să văd piese de teatru și filme inspirate de piesele sale, sau chiar modificate, rămânându-mi în memorie Twelfth Night, or What You Will (1996), Hamlet (2009), She’s the Man (2006) sau, preferatul meu, Ten Things I Hate About You (1999).

Până acum nu m-am delectat cu prea multe opere literare inspirate de marele dramaturg, dar cum niciodată nu e prea târziu, am descoperit o colecție apărută la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei. E mai mult un proiect, Hogarth Shakespeare, unde mai mulți autori reimaginează universul shakespearian și îl actualizează cu povești ale secolului XXI. Printre autorii care și-au lăsat amprenta în această colecție se numără Margaret Atwood (cunoscută mai ales pentru Povestea cameristei), Anne Tyler (autoare a numeroase titluri, printre care Căsătorie de amatori, Busola lui Noah și Breathing Lessons), Howard Jacobson (cunoscut pentru No More Mister Nice Guy, Who’s Sorry Now? și The Finkler Question), Jeanette Winterson (autoare a peste 35 de romane, dintre care amintim Portocalele nu sunt singurele fructe, Scris pe trup și Pasiunea) și Tracy Chevalier (autoarea best-seller-ului Fata cu cercel de perlă).

Proiectul Hogarth Shakespeare are o inițiativă bună. Prin repovestirea unor piese clasice, precum Neguțătorul din Veneția și Furtuna, se readuce în atenția publicului cititor valoarea și importanța pe care o au piesele lui Shakespeare, precum și nevoia păstrării vii a spiritului lor. Proiectul va continua cu încă trei romane, care vor apărea începând cu anul acesta, urmând ca în 2021 să fie publicată ultima carte, care pornește de la aceeași premisă ca piesa Hamlet.

Mă voi opri la unul dintre romane, singurul din această serie pe care l-am citit până acum, și anume Scorpia, de Anne Tyler.

Titlu: Scorpia

Autor: Anne Tyler

Titlu Original: Vinegar Girl

Editură: Humanitas

Nr. pagini: 237

Romanul Scorpia are la bază comedia Îmblânzirea scorpiei, unde o fată rebelă și cam neobrăzată este dată spre măritiș de către tatăl său unui așa-zis nobil, cu scopul de a o îmblânzi și de a îi deschide și fiicei mai mici poarta spre căsătorie. Diferența cea mai mare între Scorpia și Îmblânzirea scorpiei e că tatăl lui Kate nu  o vinde în roman, așa cum o face în piesa de teatru. Tema aceasta nu mai este abordată, probabil pentru că nu este de actualitate și pentru că o parte din cititori nu ar fi înțeles ironia și comicul situației, ci ar fi fost îngroziți și s-ar fi dus cu mintea către alte teme sumbre, cum ar fi traficul de ființe, sclavia și limitarea drepturilor umane. Ar fi schimbat tot conceptul cărții, care rămâne o lectură comică, ușoară, fără pretenții de a avea teme etice și morale profunde și complicate.

Cu toate acestea, nu se poate spune despre Scorpia că e o carte superficială. Kate trebuie să se mărite cu Piotr (echivalentul rusesc al lui Petruchio), asistentul tatălui său, pentru ca acesta să nu fie deportat (îi expira viza, deci ceva ilegalități se întâmplă, totuși, ba chiar se ridică și câteva întrebări de natură morală, deoarece Kate rămâne fata logică, ancorată în realitate). În același timp, Bunny, sora mai mică a lui Kate, se „îndrăgostește” de tutorul ei de limbă spaniolă, situație care nu ar fi fost problematică dacă Bunny nu ar fi avut 15 ani, iar tutorele său mai mult de 20 de ani. Limbajul și dialogurile amuzante mai îndulcesc din probleme, pentru că cine acordă o atenție sporită unui conflict intern când Piotr vorbește cu un accent amuzant?* Bine, poate că nu e o scuză, dar uneori nu te poți abține. Și dacă voi o faceți, atunci sunteți persoane mult mai bune decât mine.

Concluzionând, e o carte numai bună pentru vacanță, pentru cei care au citit și citesc piesele lui Shakespeare, pentru cei care caută ceva nou vara aceasta. Și dacă nu vă place, mai sunt încă opt cărți din aceași serie din care să alegeți, deci nu e o pierdere prea mare. Gusturile diferă de la cititor la cititor și, până la urmă, important e să acceptăm faptul că ne plac lucruri diferite și că nu suntem toți la fel, chiar dacă efectl de turmă ia amploare.

*În versiunea în limba engleză a cărții, el are un discurs înflorat, pompos, asemănător celui din piesa originală, în timp ce traducerea în limba română a ales să îi traducă replicile folosind cuvinte stâlcite și redând cât mai exact accentul moldovenesc stricat.